Salonul roşu

   Am scris acum câteva zile despre Salonul roşu al lui August Strindberg şi mă gândesc să mai continui un pic, până fac o recenzie completă. Ar fi şi prima de altfel, căci nu sunt mulţumit deloc de ceea ce am scris la Lentoarea. Atunci m-am grăbit, dar asta nu e o scuză. La o săptămână de blogging (mult, ştiu) am tras concluzia că voi scrie oricum texte mai proaste decât cele literare, din simplul motiv că pe acelea le verificam de o grămadă de ori, iar acestora le dau drumul la câteva minute după naştere. Mă uit doar după greşeli de ortografie, deşi am observat că se mai strecoară destule. Pentru mine blogul e momentan doar un loc de exerciţiu. Mai încolo, cine ştie ce va  deveni?
Hai să mă apuc de recenzie. E doar ora unu noaptea, o oră extrem de potrivită de altfel. Oricum, să-i dăm drumul!
   Jurnalist în tinereţe la câteva mari cotidiene din Stockholm şi artist în devenire, cu bogate relaţii în lumea artistică a perioadei, tânărul  August Strindberg şi-a folosit fără îndoială propria viaţă şi propriile experienţe ca model pentru crearea situaţiilor din primul său roman, Salonul roşu. Aceasta este romanul care l-a făcut celebru pe sudezul în vârstă de doar 30 de ani , astăzi considerat primul roman modern din literatura suedeză. E povestea lui Arvid Falk, un tânăr funcţionar dezamăgit de felul în care mergeau lucrurile în instituţiile publice, idealist şi dornic de acţiune. Deşi avea un post bun, el demisionează pentru a deveni jurnalist şi scriitor, având de publicat şi un volum de poezii. La începutul cărţii, Falk se împrieteneşte cu un grup de artişti săraci, care se întruneau într-un salon roşu dintr-un cunoscut local sudedez, care mai există şi astăzi. Entuziasmat la început, tânărul Falk este dezamaăgit apoi devine din ce în ce mai dezgustat de noua sa condiţie, pe măsură ce-şi dă seama de compromisurile pe care trebuie să le facă şi de adevărata faţă a presei, controlată de indivizi meschini şi inculţi, care au însă putere absolută asupra imaginii şi destinului multor persoane. Perseverent, el va trece de la ziare mondene la ziare muncitoreşti, va îmbrăţişa tot felul de cauze, se va îndrăgosti şi va suferi din această cauză, luptând mereu cu sărăcia. Succesul îi va surâde palid odată cu apariţia volumului său de poezii, bine primit de public, numai pentru a se scufunda din nou în depresie, mai adânc. Sfârşitul romanului este unul fericit, căci protagonistul, după un voiaj pe mare în compania unui excentric, îşi pune ordine în viaţă şi redevine funcţionar, începe să câştige iarăşi bine şi se logodeşte cu o fată pe care o iubeşte. Va rămâne doar cu un soi de teamă faţă de presă, pe care nu o va mai citi niciodată. Finalul ne prezintă un Arvid Falk dedicat muncii şi logodnicei, pe deplin vindecat  de ambiţiile artistice.
    Alături de Falk mai apar personaje secundare foarte bine conturate: pictorul Selle, recompensat într-un final pentru talentul său, pictorul Lundell, tipul slugarnicului, sculptorul Olle care va avea un destin nefericit, filosoful nihilist Ygberg, artistul idealist Rehnjelm care încearcă să se facă actor dar umilinţele şi opreliştile îl determină să renunţe etc.
    Romanul este bine scris, deşi trebuie să recunosc că am citit şi cărţi mai bune vara aceasta. Tema este ceea ce m-a atras de fapt şi ceea cve îi chiar dă valoare. Pentru tema lui complexă, eu îl recomand mai departe.

-  Poate nici nu citiţi cărţile pe care le recenzaţi
- Cine crezi că are timp să le citească? Nu-i destul să scrii despre ele? Citeşti ziarele şi asta e prea de ajuns. De astfel, principiul nostru este să facem praf totul.
-  Da, dar e un principiu prost.
-  Aş! Prin asta îi câştigăm de partea noastră pe toţi duşmanii şi pizmaşii scriitorilor- şi asta este chiar majoritatea. Cei neutri citesc cu mai multă plăcere mustrări la adresa altora, decât laude. Pentru cel necunoscut este o încurajare şi o consolare să vadă cât e de spinos drumul celebrităţii. Nu e adevărat?[…] 
-  Dar voi derutaţi opinia publică!
Publicul nu vrea opinii, publicul vrea doar să-şi satisfacă pasiunile. Dacă îţi laud inamicul, te răsuceşti ca un vierme şi zici că îmi lipseşte discernământul, dacă îţi laud prietenul, găseşti că am discernământ. ( pag. 280 )