Fricile Evului Mediu târziu şi ale Renaşterii

   Acestea sunt temele excelentului studiu al lui Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII)-o cetate asediată, apărut la editura Meridiane în anul 1986, traducătorul din limba franceză fiind Modest Morariu. Specialist în istoria creştinismului şi în Renaştere, membru al Academiei Franceze, autorul a creat o lucrare excepţional de bine documentată, o mare varietate de surse (lucrări teologice, coduri de legi, scrieri literare, documente cu caracter juridic, proverbe, studii etnologice etc) fiind folosite. Scopul său a fost acela de a stabili rolul Fricii în desfăşurarea proceselor istorice şi de a diseca fiecare temere în parte a omului de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Timpurilor Moderne. Nu consider că rândurile care urmează vor constitui ceea ce se cheamă o recenzie întrucât lucrarea lui Delumeau, în ciuda faptului că nu este atât de mare (sunt două volume în formatul specific editurii Meridiane de dinainte de 1989), este deosebit de vastă ca şi conţinut, atât prin importanţa proceselor disecate (vrăjitoria, ura faţă de evrei, statutul femeii în Evul Mediu etc) cât şi prin vastitatea surselor folosite, care implică o cunoaştere superioară a Evului Mediu şi a surselor sale precum şi a istoriografiei ultimului secol, competenţe pe care sunt nevoit să mi le declin. Aş dori ca rândurile ce urmează să fie socotite un îndemn la lectura acestei lucrări care merită toată atenţia, nu numai a istoricilor, ci şi a celor care doresc să cunoască omul şi transformările la care acesta a fost supus de-a lungul unor perioade care astăzi poate nu ne mai spun nimic, dar care sunt fascinante la o analiză mai atentă. Cititorul nefamiliarizat cu lucrările istorice va găsi în această carte o nouă metodă de tratare a istoriei, opusă celei cu care a luat contact în liceu sau şcoala generală, un model de istorie care există în Franţa din 1929 şi care se va încetăţeni mai bine şi la noi.
   Prima temere analizată de autor este frica de mare, văzută în Evul Mediu ca un spaţiu în permanenţă ostil, stăpânit de diavoli, unde moartea pândeşte la orice pas. Sunt o mulţime de proverbe care recomandă evitarea corabiei ca mijloc de transport. Acest statut nefavorabil se răsfrângea şi asupra marinarilor, văzuţi ca eterni depravaţi, asociaţi cu ereziile şi marginalizaţi. Teama de noutate a fost din nou destul de frecvent întâlnită, autorul observând că multe răscoale erau ostile schimbărilor. În literatura de atunci se găseau destule trimiteri la o vârstă de aur, când lucrurile mergeau bine, opusă prezentului decadent. Nici chiar reformaţii nu doreau o inovare a Bisericii ci o întoarcere la creştinismul primitiv pe care îl idealizau. De o analiză detaliată se bucură frica de lupi, care a dus la vânători colective, la apariţia unui Sfânt Loup şi chiar a unei rugăciuni specifice, Tatăl nostru al lupilor. Frica de ciumă era una dintre cele mai puternice, această boală fiind prezentă în iconografia vremii, una dintre cele mai populare imagini ale sfârşitului Evului Mediu, dansul macabru, apare din 1348. Temerile de Satan şi de acţiunile lui implicau ostilitatea faţă de musulmani şi evrei, consideraţi agenţi ai acestuia şi confruntaţi deseori cu ostilitatea populară. Evreii erau persecutaţi datorită unor cauze inventate şi absurde (motivul preferat invocat de persecutori era faptul că evreii încercau să spurce ostia, ca o continuare a răstignirii lui Iisus) dar care prindeau la mase tocmai datorită acestei frici. 

   Ultimul aspect asupra căruia mă voi opri se referă la statutul femeii în epocă, perioada analizată fiind una în care predomina misoginismul, reflectat în arte şi în cultura scrisă, ajungând şi la mase. Căsătoria avea un statut interesant care, cel puţin pe mine, m-a surprins, ea nefiind nici pe departe idealizată. Ilustrativ în acest sens este un proverb francez: Celui pe care Dumnezeu vrea să-l ajute îi moare nevasta (vol II, p.253). Încheind aici, am să urez ca pe vremea când publicam mai des: Lectură plăcută!

Sursa foto