Fricile Evului Mediu târziu şi ale Renaşterii

   Acestea sunt temele excelentului studiu al lui Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII)-o cetate asediată, apărut la editura Meridiane în anul 1986, traducătorul din limba franceză fiind Modest Morariu. Specialist în istoria creştinismului şi în Renaştere, membru al Academiei Franceze, autorul a creat o lucrare excepţional de bine documentată, o mare varietate de surse (lucrări teologice, coduri de legi, scrieri literare, documente cu caracter juridic, proverbe, studii etnologice etc) fiind folosite. Scopul său a fost acela de a stabili rolul Fricii în desfăşurarea proceselor istorice şi de a diseca fiecare temere în parte a omului de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Timpurilor Moderne. Nu consider că rândurile care urmează vor constitui ceea ce se cheamă o recenzie întrucât lucrarea lui Delumeau, în ciuda faptului că nu este atât de mare (sunt două volume în formatul specific editurii Meridiane de dinainte de 1989), este deosebit de vastă ca şi conţinut, atât prin importanţa proceselor disecate (vrăjitoria, ura faţă de evrei, statutul femeii în Evul Mediu etc) cât şi prin vastitatea surselor folosite, care implică o cunoaştere superioară a Evului Mediu şi a surselor sale precum şi a istoriografiei ultimului secol, competenţe pe care sunt nevoit să mi le declin. Aş dori ca rândurile ce urmează să fie socotite un îndemn la lectura acestei lucrări care merită toată atenţia, nu numai a istoricilor, ci şi a celor care doresc să cunoască omul şi transformările la care acesta a fost supus de-a lungul unor perioade care astăzi poate nu ne mai spun nimic, dar care sunt fascinante la o analiză mai atentă. Cititorul nefamiliarizat cu lucrările istorice va găsi în această carte o nouă metodă de tratare a istoriei, opusă celei cu care a luat contact în liceu sau şcoala generală, un model de istorie care există în Franţa din 1929 şi care se va încetăţeni mai bine şi la noi.
   Prima temere analizată de autor este frica de mare, văzută în Evul Mediu ca un spaţiu în permanenţă ostil, stăpânit de diavoli, unde moartea pândeşte la orice pas. Sunt o mulţime de proverbe care recomandă evitarea corabiei ca mijloc de transport. Acest statut nefavorabil se răsfrângea şi asupra marinarilor, văzuţi ca eterni depravaţi, asociaţi cu ereziile şi marginalizaţi. Teama de noutate a fost din nou destul de frecvent întâlnită, autorul observând că multe răscoale erau ostile schimbărilor. În literatura de atunci se găseau destule trimiteri la o vârstă de aur, când lucrurile mergeau bine, opusă prezentului decadent. Nici chiar reformaţii nu doreau o inovare a Bisericii ci o întoarcere la creştinismul primitiv pe care îl idealizau. De o analiză detaliată se bucură frica de lupi, care a dus la vânători colective, la apariţia unui Sfânt Loup şi chiar a unei rugăciuni specifice, Tatăl nostru al lupilor. Frica de ciumă era una dintre cele mai puternice, această boală fiind prezentă în iconografia vremii, una dintre cele mai populare imagini ale sfârşitului Evului Mediu, dansul macabru, apare din 1348. Temerile de Satan şi de acţiunile lui implicau ostilitatea faţă de musulmani şi evrei, consideraţi agenţi ai acestuia şi confruntaţi deseori cu ostilitatea populară. Evreii erau persecutaţi datorită unor cauze inventate şi absurde (motivul preferat invocat de persecutori era faptul că evreii încercau să spurce ostia, ca o continuare a răstignirii lui Iisus) dar care prindeau la mase tocmai datorită acestei frici. 

   Ultimul aspect asupra căruia mă voi opri se referă la statutul femeii în epocă, perioada analizată fiind una în care predomina misoginismul, reflectat în arte şi în cultura scrisă, ajungând şi la mase. Căsătoria avea un statut interesant care, cel puţin pe mine, m-a surprins, ea nefiind nici pe departe idealizată. Ilustrativ în acest sens este un proverb francez: Celui pe care Dumnezeu vrea să-l ajute îi moare nevasta (vol II, p.253). Încheind aici, am să urez ca pe vremea când publicam mai des: Lectură plăcută!

Sursa foto

Divagaţii eliadeşti

   Recomand oricărui elev sau student volumul IV din publicistica lui Mircea Eliade, Virilitate şi asceză( Humanitas, 2008). O carte senzaţională despre preocupările unui tânăr dintr-o lume de mult apusă, care nu pare să se întoarcă. Volumul cuprinde articolele publicate de Mircea Eliade în anul 1928, pe când avea doar 21 de ani, înainte de plecarea sa în India. Articolele au subiect variat, deseori un caracter polemic, deseori sunt manifeste şi îndemnuri către cei pe care autorul îi considera generaţia lui. Toate se caracterizează prin stilul literar impecabil şi printr-o bogată cunoaştere a subiectelor tratate. Multe dintre articole vorbesc despre scriitori, curente literare, cărţi noi apărute în străinătate, lucru care poate crea o impresie asupra nivelului cultural al celor care citeau pe atunci presa. Nu putem afirma că toţi erau devoratori de critică sau filosofie, dar preocupările multora tindeau în această direcţie. Un ziar de mare tiraj, Cuvîntul, îşi permitea să publice articole bogate in conţinut cultural, ştiind că astfel nu îşi va îndepărta cititorii, ci din contră, îi va apropia.
   Acest articol nu se doreşte o recenzie. Mărturisesc că de astfel nici nu am încheiat lectura volumului, ba chiar am ajuns doar la jumătate. Subiectul e destul de vag, despre preocupările noastre, ale tinerilor, despre dezorientări, internet şi multe altele. Nu cred că greşesc dacă îmi pun o întrebare: suntem oare noi o generaţie? Eliade însuşi ar fi derutat dacă ar trebui să dea un răspuns. Generaţia noastră, a celor născuţi după Revoluţie ( sau după Lovitura de Stat, fiecare cum doreşte), nu pare să aibă nicio unitate în nimic. Suntem împărţiţi în obiective, în gusturile muzicale atât de variate, în maniere, iar în final în scopul pentru care luptăm. Cei din  vechile generaţii ne împart în două categorii: cei care citesc, şi cei care au renunţat la acest obicei, din raţiuni închipuite. Nu cred că Mircea Eliade îşi putea închipui o generaţie de orăşeni care să nu fi pus mâna pe carte. În multe articole vorbea despre experienţa pe care o dau anumite cărţi, anumite lecturi, criticându-i aspru pe cei care preferau autori facili. Un articol în special ( p.66) vorbeşte despre cinci cărţi care ar trebui citite într-un an, cărţi grele, profunde, din care nu am citit nici una şi nici nu cunosc pe cineva să le fi citit. Putem oare vorbi de o generaţie când atâţia tineri nu doar că nu caută experienţele spirituale, singurele care deschid, în opinia lui Eliade, valorile spirituale (p.85), dar nici nu-şi propun acest lucru, preferând bezna ignoranţei. Ce ne poate uni pe noi ca generaţie? La nivel intelectual, poate nimic. Suntem împărţiţi, repartizaţi pe prea multe paliere, cu mentalităţi diferite. Atunci era altceva, o oarecare omogenitate. Elitele şi gusturile lor erau imitate, astăzi acestea au dispărut sub un val de mediocritate promovat de tabloide. Şi odată cu ele, un întreg complex de valori. Aş vrea să mai văd tineri pricepuţi la pictură, capabili să emită opinii pertinente despre o operă de artă. Sau pricepuţi la literatură, la teatru. Suntem puţini cu astfel de preocupări, şi suntem izolaţi.  Mediul în care ne trăim ne oferă mult prea puţin pentru a ne dezvolta iar plecarea din ţară devine pentru mulţi o opţiune din ce în ce mai atrăgătoare.
   Nu doresc să divaghez foarte mult. Problemele culturale cu care se confruntă gerneraţia mea (căci cel puţin la nivel cronologic constituim o generaţie) sunt mult prea complexe pentru a putea fi dezbătute în acest articol. Ar fi necesare mult mai multe, iar o analiza care nu se sfârşeşte cu soluţii este inutilă. Despre soluţiile pe care eu le consider posibile pentru răspândirea lecturii în rândul tineretului voi vorbi în alte articole. Altundeva doresc să ajung, la internetul care contituie o cauză a acestei decăderi. E paradoxal dacă ne gândim că tot prin internet avem acces la (cel puţin teoretic) întreaga gamă de informaţii a lumii. Sună bine, dar oare e adevărat? Citindu-l pe Eliade am fost şocat de bogata documentaţie pe care o avea asupra oricărui subiect tratat, cu o cunoaştere amănunţită a publicaţiilor străine şi a tuturor lucrărilor de referinţă. Asta fără a umbla pe Google sau pe Wikipedia. Totul obţinut din acele gadget-uri pe care din ce în ce mai mulţi uită să le folosească, lipsite de mouse sau de vreo funcţie de căutare, care au alimentat setea de cunoaştere a omului şi, cred eu, o vor alimenta încă multă vreme: cărţile.
   Perioada romantică a internetului a trecut. Părinţii noştri, cei mai în vârstă, încă îşi mai pot permite să se lase fascinaţi de magia informaţiei fără limite. Tinerii nu mai au voie. Internetul trebuie văzut ca ceea ce este în esenţă: o simplă unealtă. O sabie cu două tăişuri, cu care prea mulţi ajung să se taie. Această unealtă este vitală în multe alte domenii dar nu are voie să intervină în procesul educaţional. Sau cel puţin nu în măsura în care intervine acum. Sunt prea mulţi profesori care îşi trimit elevii pe internet după surse, în loc să ofere clar o carte, cu precizarea eventual a paginilor pe care trebuie să le parcurgă. Internetul nu va oferi decât informaţii facile, uşor de digerat, mult prea uşor de preluat, care în nici un caz nu va fi asimilată. Iar prin aceasta se strică multe. Dispare obiceiul de a citi, bucuria de a descoperi o informaţie din mai multe surse, de a cerceta, sentimentul că ai realizat ceva ce este al tău, doar al tău, şi nu poate fi modificat de nimeni. Folosit astfel internetul încurajează furtul şi copierea mecanică, promovează  indiferenţa faţă de drepturile de autor care nu are cum să ducă către lucruri bune. Eu sincer cred că multe lucruri se vor schimba în viitor şi că filmele sau muzica ce astăzi circulă necontrolat, vor fi aspru restricţionate. Altfel va dispărea orice respect pentru dreptul de autor, lucru pe care societatea nu are cum să îl permită. Utilitatea internetului stă altundeva, în comunicare, economie, domenii care au fost schimbate radical de noua tehnologie. Educaţia trebuie făcută cu materiale sigure, elaborate de specialişti, care costă bani şi nu pot beneficia de gratuitatea pe care fiecare o caută online.
Mult prea mulţi adulţi sunt fascinaţi de internet tocmai datorită acestei revărsări de informaţii. Ar trebui poate înţeleşi, vechiul regim nu le-a permis acest lux, şi acum refulează. Dar tuturor celor care au impresia că se documentează temeinic de pe internet le recomand volumul de mai sus. Pentru a vedea ce însemna adevărata documentare şi care erau rezultatele. Până atunci, eu mă întorc la citit...

Răcani, pifani şi veterani

Sau cum era de fapt glorioasa armată română. Un volum de istorisiri savuroase despre armată, grade şi gradaţi  semnate chiar de protagoniştii lor, printre care: Şerban Foarţă, Traian Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, Dumitru Radu Popa, Radu Naum, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristian Tudor Popescu, Robert Şerban, Cătălin Ştefănescu, totul aranjat şi condimentat de Radu Paraschivescu. Treisprezece filologi care au făcut armata, fiecare cu gradatul lui idiot, fiecare cu absurdităţile pe care le-a păţit, niciunul care să aibă habar de rostul pe care l-au avut lunile de cazarmă. Treisprezece păţiţi plus Traian Ungureanu, care a scăpat civil datorită vederii slabe, deşi din tonul cu care povestea, mai că ar fi vrut şi el să fie pe acolo.

Personal nu cred că am mai râs de mult aşa cu o carte în mână. Numai acum că mă gândesc cum aş plânge dacă aş afla că se reintroduce milităria obligatorie, după ce-am citit cartea. Încă nu mă pot gândi că doar câţiva ani ne-au despărţit, pe mine şi pe mulţi alţii, de o plimbare printr-un infern de arbsurdităţi şi umilinţe, numit Armată. Dar până una alta, pot râde liniştit de infernul altora. Şi cam asta am şi făcut, am râs zgomotos, neputându-mă opri din hohote, spre mirarea celor din autocar şi mai târziu din cameră, care se uitau la mine ca la urs. Ar fi fost frumos să mă ameninţe cineva ,, Bre, te ţin cu ochii-n soare, pân׳ la miezul nopţii!!!” dacă nu mă opream. Dar, slavă Domnului, armata s-a dus, gradaţii sadici s-au dus şi ei, şi-au rămas doar poveştile. Adunate într-un volum verde, la o promoţie de 10 lei, pe care chiar ar fi păcat să nu-l citiţi. Aţi merita chiar să vi ţină un gradat cu ochii-n soare pân׳ la miezul nopţii. Iar ca să arăt că nu vorbesc aici prostii, vă invit să citim câte ceva despre dotarea viteazului ostaş român:

,, Pe timp de pace, soldatul are ca armament un AKM sec, fără gloanţe, cu care să-şi impresioneze potenţialul inamic. Când simte o apropiere suspectă, soldatul aflat în gardă trebuie să strige: ,, Stai!”, apoi ,, Stai că trag!”. La fel de bine poate striga ,, Stai că ţi-o-nfing!”, referindu-se la baioneta tocită în mod profilactic pentru evitarea accidentelor, care poate fi astfel înfiptă doar în apă şi-n brânză nu foarte veche. În cazul în care intrusul continuă să se apropie, soldatul e obligat să strige: ,, Luminează-ţi faţa!”, iar dacă, din varii motive ( complexe fizice, baterii de lanternă consumate), respectivul nesocoteşte ordinul, trebuie să îndrepte ţeava pistolului-mitralieră în sus, imitând din gură zgomotul împuşcăturii. În cele din urmă, va îndrepta AKM-ul către suspect, sper-nd că acesta va face infarct şi se va opri.” (p.42)    

Armată Lectură plăcută!

   

Generalul în labirintul său

   Ar trebui să vină şi momentul când n-am să mai ascult părerile altora despre cărţi. În virtutea unei păreri străine, eu ştiam despre Gabriel García Márquez că este un postmodernist care scrie cărţi greoaie, pline de simboluri. Din această cauză am evitat multă vreme să-l citesc. Nu consideram că l-aş înţelege pe deplin la vârsta asta şi cu cultura de-acum. Iar când am dat în septembrie de Generalul în labirintul său, în anticariat, am cumpărat-o, sperând că o voi citi peste ani. Şi habar n-am cum am de mi-a venit s-o încep duminica trecută.
    La sfârşitul cărţii este un tabel cronologic pe care ar fi bine să-l citiţi. E viaţa lui Simon Bolivar, personajul principal al cărţii, Generalul. Fără acel tabel nu cred că ar înţelege cineva mare lucru. Pe patul de moarte, când a fost întrebat dacă are nevoie de un preot, Bolivar s-a aratat mirat si s-a intrebat ,, Cum am să mai ies eu din labirintul ăsta? ”. De aici a pornit titlul.
    Cartea prezintă un General care la 47 de ani este măcinat de o boală gravă, slăbit, doar o umbră a ceea ce a fost în tinereţe. Prins într-un potop de intrigi, cu idealurile spulberate, el se retrage de la preşedenţia Columbiei, pe care chiar el o fondase. Întreg poporul îl considera răspunzător de situaţia critică a ţării şi adversarii îl denigrează continuu. Nimeni nu se aştepta cu adevărat să plece deoarece Bolivar mai ameninţase şi înainte cu plecarea, apoi rămase, sub diverse pretexte. Acum, bolnav şi slăbit, se decide să-şi părăsească funcţia şi patria care îl desconsideră. Împreună cu suita sa de foşti ofiţeri, soldaţi şi cu servitorul său credincios, José Palacios, părăsesc Bogota. Nici amanta lui Bolivar, Manuelita Sáenz, care l-a salvat din atentatul din 1828, n-a fost acceptată în suită. Cu toţii se îmbarcă pe un vapor pe fluviul Magdalena, care trebuia să-i ducă undeva de unde să poată fi luat un vapor spre Europa. Pe acest drum, generalul bolnav are multe întâlniri cu foşti prieteni, cu foşti cunoscuţi, sau doar cu oameni simpli. Marquez surprinde excepţional gândurile lui Bolivar, care se împletesc cu numeroasele sale amintiri şi cu numeroasele sale vise de unificare a întregii Americi Latine. Ca orice idealist, Generalul este dezamăgit de faptul că viziunea sa n-a fost împărtăşită şi totul stă să se ruineze. Depresia sa este accentuată şi de boala care avansa, despre care nimeni nu ştia mai nimic, caracterizată prin febră, slăbiciune, dureri şi greţuri. Lupta unui om cu destinul său alături de stilul inegalabil al lui Márquez fac din această carte o lectură extraordinară. M-a cuprins o teribilă tristeţe când am terminat cartea, joi, pe la ora 2 dimineaţa, citind ultima frază:

 ,, Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ai căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete. ”  (p.234)     

O lună

   Sau aproape. Oricum, destul de mult de când n-am mai scris pe blog. Cumva anticipasem situaţia asta la începutul lui septembrie, când ştiam că voi merge la Cluj şi probabil voi fi prea ocupat ca să mai scriu. La cât de bine am nimerit treaba asta, aş putea să mă fac prezicător. Hai să zicem că de aruncat un post pe aici aş mai fi avut timp. Dar au intervenit alte probleme, legate de acest blog şi mai ales de ceea ce vreau să fac cu el. Tocmai asta nu ştiu. Până acum am scris la întâmplare, post peste post şi recenzii mai mult sau mai puţin bune. Sunt o mulţime de greşeli în acele pagini pe care ar trebui să le corectez dar care vor rămâne tot aşa, cel mai probabil. Nu am timp de ele. Sunt ocupat, petrec mult timp prin bibliotecă (BCU), merg la cursuri, ies în oraş, citesc prin cameră. Iar când nu fac toate astea stau pur şi simplu lungit pe-un pat gândindu-mă unde se îndreaptă toate de fapt. Asta-i noua mea obsesie de acum. Şi mi-am dat seama de o greşeală: am făcut prea multă reclamă blogului. Trebuia să-l las, cum aveam de gând în primul post, să se dezvolte singur, să mai fie descoperit de alţii, cărora să le poată plăcea ce mai scriu eu pe aici. Acum, de bine, de rău, nu prea mai am voie să scriu p-aici lucruri foarte personale. Doar era citatul acela, sper că din Sorescu (n-am citit nici până acum nimic din el): dacă îţi pui sufletul pe masă cineva se va şterge cu el la nas. Şi iacătă, nu prea mai am ce scrie. Nu am nici când, în cameră n-am chef de multe ori, nici linişte, iar când ajung aici, acasă, scrisul e ultima chestie pe care-o am în cap. Dar azi scriu. Singura parte bună a situaţiei mele este că vorbesc aici singur şi nimeni nu-mi va putea spune în viitor că nu m-am ţinut de cuvânt. Ba mint. Nu sunt chiar atât de singur. A mai venit Ghirca, pe care nu-l cunosc, dar căruia îi mulţumesc fiindcă şi-a rupt câteva minute din viaţă să vadă ce e pe aici. Şi bineînţeles Rox, prima mea cititoare.
    Fiincă blogul e mai mult despre cărţi şi chestii de genul, hai să spun ce-am mai citit, pornind de la Hard Times, ultima recenzie:
- Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade. O carte grea, pe care trebuie s-o reiau altă dată, după ce mă mai învăţ cu simbolurile. E un roman fantastic.
- Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda. Primul său volum, cuprinde nişte nuvele chiar interesante, în afara celor de la sfârşit, cu o mulţime de activişti şi trepăduşi politici. Ultima nuvelă nici n-am terminat-o.
- The Professor de Charlotte Bronte. M-am luptat aproape două săptămâni cu ea. Nu mi-a plăcut, a fost doar un exerciţiu pentru engleză.
- Che Guevara - viaţa unui mit de Reginaldo Ustariaz. Prima carte pe care am cumpărat-o din Cluj. Interesantă, deşi nu prea sunt de acord cu viziunea autorului asupra comunismului şi a lui Fidel Castro, ca mare erou. Dar asta e altceva.
- Fata din Nazaret a lui Petru Popescu. Sincer, mă aşteptam la un pic altceva, dar e o carte bună.
- Generalul în labirintul său de Gabriel Garcia Marquez. O carte fenomenală despre ultimele zile ale lui Simon Bolivar, Eliberatorul. La asta chiar trebuie să-i fac o recenzie, doar aşa, să văd dacă mă mai pricep. Chiar aşa, oare m-am priceput vreodată?    

Hard Times

   De-a lungul carierei mele de cititor l-am evitat de câteva ori pe Dickens. În ce sens l-am evitat? Pur şi simplu, auzisem de el, auzisem mult, i-am găsit şi cărţile, doar că nu le-am cumpărat niciodată. La anumite răstimpuri tot ne-am întâlnit, că nu se putea altfel. Parcă de vreo două ori, pe la vreo oră de engleză, când ne jucam de-a învăţătul şi cică studiam un text de el. Câte un fragment de roman, lung, greoi, cu zeci de cuvinte necunoscute într-o frază. Nu m-a atras, din contră, Dickens era prezentat ca un autor care scria despre săracii Londrei, care locuiesc în condiţii mizere, despre brute, despre copii care lucrează de mici în condiţii inumane etc. Niciun motiv să mă atragă. Şi anii au trecut, cărţile lui probabil sunt tot la vedere în anticariat, poate cu câteva degete de praf pe ele.
    Dar nu-i asta important. A venit un moment când m-am hotărât că trebuie să-mi îmbunătăţesc engleza. Cineva mi-a spus, acum câţiva ani, că cea mai bună metodă să înveţi o limbă străină este să citeşti cărţi în limba respectivă. So, m-am apucat. Am început cu An outline of American History, o carte nu foarte grea, dar care mi-a impus să păstrez un dicţionar pe aproape. Şi după asta, am ajuns la Dickens...
    Am cumpărat de la anticariat Hard Times, într-o ediţie de la Penguin Popular Classics. Habar n-aveam că şi pe mine urmau să mă aştepte nişte hard times, cu cartea asta lângă mine. Au ieşit la iveală toţi anii când am preferat să ignor limba engleză şi s-o învăţ odată cu colegii de liceu, adică mai deloc, sau mai rău, să mă complac c-o ştiu. Şi-am stat cu dicţionarul englez-englez veşnic deschis căci nu puteam înţelege fraze întregi. Îmi lua trei minute să citesc o pagină, trei minute chinuitoare, în care puteam pierde sensul de zeci de ori. M-am gândit mult s-o abandonez, dar n-am făcut-o. Am reuşit s-o termin, cu eforturi mari, în vreo 10 zile, chiar duminica trecută, înainte de a pleca la Cluj.
    Şi acum recenzia. Cartea mi-a plăcut, cu toate dificultăţile lecturii. Nu e despre copii abuzaţi şi săraci care trăiesc în condiţii mizere. Un om bogat, Thomas Gradgrind, a înfiinţat o şcoală care predă după porincipiile fondatorului: fapte, numai fapte. Elevii acelei şcoli nu au voie să citească poveşti sau să se bucure de copilărie. Gradgrind şi-a aplicat sistemul şi acasă, unde toţi copii săi au fost educaţi în acest fel şi au rămas complet izolaţi de restul lumii. În casa Gradgrind mai apare şi Sissy Jupe, o fetiţă care fusese elevă la şcoală, dar care n-a făcut faţă programei mult prea încărcate. Sissy era fiica unui îmblânzitor de cai şi şi-a petrecut întreaga copilărie la circul domnului Sleary.
    Prietenul cel mai bun al domnului Gradgrind era domnul Bounderby, afacerist şi  proprietarul principalei manufacturi din Coketown, oraşul unde are loc acţiunea. Bounderby este un parvenit incult căruia îi place să exagereze greutăţile copilăriei sale şi felul cum a ajuns el bogat. Pentru a sublinia mereu contrastul dintre ce a fost şi ce a devenit, domnul Bounderby are ca menajeră o doamnă bătrână dintr-o familie nobilă, căreia însă îi exagerează cu mult obârşia şi virtuţile.
   Astea sunt doar condiţiile de început. Lucrurile au să se complice, fireşte, mult de tot, numai că până la urmă totul se va termina cu bine. Aproximativ, desigur. Doar când se termină lucrurile cu bine vreodată? Cartea însă merită citită, cel puţin pentru acţiunea şi pentru răsturnările de situaţie de la final, care clarifică o grămadă de lucruri. Iar cunoscătorii sau masochiştii o pot citi chiar şi în engleză. Lectură plăcută!

Revenit

   Au fost zile când pur şi simplu am uitat că am blog şi că am o casă pe aici, o cameră, vreo câteva rafturi de cărţi şi multe oale de lut. Am început anul universitar la Cluj, la Istorie, şi am petrecut patru zile care au trecut ca nişte săptămâni. N-am făcut mare lucru la cursuri, doar m-am obişnuit cu oraşul. Am umblat kilometri întregi din Haşdeu, unde stau, până prin tot felul de locuri, am cunoscut fel de fel de oameni şi cred că m-am adaptat cât se poate de bine în aceste trei zile. N-am mai scris nimic pentru că n-am laptop la cămin şi sincer, pentru că n-am avut timp. Şi poate nici chef. Dar aici vine partea bună când eşti blogger începător şi nu prea ai cititori: nu capeţi nici reproşuri, nici nu-ţi scade traficul. Sau măcar nu-ţi faci tot felul de probleme că ţi-ar scădea.
   Până una alta, am avut şi noroc. Am colegi de cameră cumsecade, facultatea nu e foarte departe, nici măcar profii nu par foarte severi. Dar asta voi vedea în sesiune. Miercuri am fost la un curs despre schimbările climatice de pe Terra şi modul cum au influenţat acestea cursul istoriei. Mi-a plăcut teribil şi am luat vreo 5 pagini de notiţe. Joi am avut engleză, ceva mai sec, dar cumva cumva mă voi descurca şi acolo. Doar anul acesta am de învăţat...
   Am terminat Hard Times de Dickens înainte cu o zi să plec la Cluj. Acolo am mai citit şi Isabel şi apele diavolului a lui Eliade, un roman fantastic pe care, din păcate, nu cred că l-am înţeles complet. Nici chiar cu un dicţionar de simboluri în cameră. Presupun că mai am de aşteptat, tocmai de aceea nu pot să-i fac recenzie. Se pare că nici cei de la Bookblog, nici Terorista şi nici Dragoş nu au emis vreo părere asupra cărţii. Rămâne s-o reiau peste câţiva ani, alături de alte câteva cărţi pe care le-am citit prea repede. Acum citesc Întâlnirea din pământuri, volumul de debut al lui Marin Preda, şi-mi place mai mult decât mă aşteptam. Cred că voi continua să-mi cumpăr cărţi la fel ca acum, căci anticariatul din Cluj nu e pentru mine. Trebuie să aştept până la primul salariu de peste 1000 de euro ca să-mi permit luxul de a ieşi de acolo cu o carte. Şi până atunci mai este..