Nevoia de evoluţie

   Discutam acum câteva minute cu o prietenă, fostă colegă de liceu. Ea e studentă la Timişoara, la Medicina Veterinară, unde a început deja cursurile. Eu, la Facultatea de Istorie, le încep abia luni. Am depănat amintiri faine despre anii petrecuţi în acelaşi liceu şi mă gândeam cum i-aş mai repeta încă o dată. Acum o săptămână am fost, împreună cu câţiva foşti colegi, la deschiderea noului an. M-am simţit trist, în primele momente, când am întins un buchet de crizanteme dirigintei şi am văzut-o cu altă clasă. N-am vrut să arăt treaba asta, poate am şi reuşit. Am retrăit anumite senzaţii ca plimbatul pe coridoare pe când se suna, căutarea unor anumiţi profesori, am discutat cu o fată de pe a 10-a care mi-a spus că trebuie să-mi fi plăcut mult la şcoală, dacă revin. Iar eu stăteam şi mă gândeam că ea încă nu ştie ce vorbeşte.
    Dacă e să spun că am noroc în viaţa asta, pot să vorbesc despre prietenii mei. Nu vreau să mă laud, dar am cei mai buni prieteni de pe pământ. Pur şi simplu. Au demonstrat asta de nu ştiu câte ori şi am înţeles că sunt un norocos că oameni de talia lor au decis să mă aibă ca prieten. Şi asta mă doare, acum, când sunt pe punctul să schimb atâtea lucruri, faptul că nu vom mai fi toţi adunaţi pe acelaşi crâmpei de pământ şi sub acelaşi petic de cer. Vom fi alţii, vom evolua în altceva. Voi părăsi atâtea locuri pe care le-am considerat banale şi voi migra către altele, care mă tentau teribil astă iarnă şi acum mă înspăimântă la fel de tare. Dar totuşi, e undeva aici, în sufletul meu, o nevoie de schimbare. Poate şi o certitudine că oraşul meu nu se va schimba şi-l voi putea vizita când doresc, retrezind senzaţiile cărora acum mi se pare că le duc dorul. E undeva aici o dorinţă, o nevoie de evoluţie, pe care am nevoie să mi-o alimentez constant şi care e singura care mă poate scăpa de anxietate. Oamenii trebuie să evolueze, să se formeze, să cunoască alţi oameni şi alte locuri, să se hrănească cu noi experienţe. Şi mă gândesc că dacă rămâneam să fac facultatea aici, la mine în oraş, lipsea ceva. Lipsea factorul evoluţie. Senzaţia aceea că am trecut la altceva, că orizontul meu s-a lărgit subit. Am nevoie de asta. Vreau să am nevoie. Trebuie să am nevoie. Trebuie să-mi inoculez ideea că fiinţa mea are nevoie de evoluţie şi de un orizont larg, care trebuie să se lărgească continuu. Am nevoie să cred că-mi plac provocările şi că-mi place lupta. Provocările trebuiesc vânate, schimbarea în bine să fie singurul ţel la care să nădăjduiesc. Altfel, risc să fac parte dintr-un eşalon secund, indiferent în ce domeniu aş ajunge să profesez până la urmă.
    De ani de zile îl admir pe Mircea Eliade. E cam puţin spus admiraţie. Eliade e genul de om ca şi care aş dori enorm să fiu. Să-mi placă provocările şi să suprim orice altceva în calea îndeplinirii lor. Iar undeva, la capătul unui drum pe care nu-l ştiu prea bine, se află şi această imagine. Doar că pentru a ajunge la ea e necesară multă muncă şi un volum grozav de experienţe. La muncă deci! Şi la luptă!