Hard Times

   De-a lungul carierei mele de cititor l-am evitat de câteva ori pe Dickens. În ce sens l-am evitat? Pur şi simplu, auzisem de el, auzisem mult, i-am găsit şi cărţile, doar că nu le-am cumpărat niciodată. La anumite răstimpuri tot ne-am întâlnit, că nu se putea altfel. Parcă de vreo două ori, pe la vreo oră de engleză, când ne jucam de-a învăţătul şi cică studiam un text de el. Câte un fragment de roman, lung, greoi, cu zeci de cuvinte necunoscute într-o frază. Nu m-a atras, din contră, Dickens era prezentat ca un autor care scria despre săracii Londrei, care locuiesc în condiţii mizere, despre brute, despre copii care lucrează de mici în condiţii inumane etc. Niciun motiv să mă atragă. Şi anii au trecut, cărţile lui probabil sunt tot la vedere în anticariat, poate cu câteva degete de praf pe ele.
    Dar nu-i asta important. A venit un moment când m-am hotărât că trebuie să-mi îmbunătăţesc engleza. Cineva mi-a spus, acum câţiva ani, că cea mai bună metodă să înveţi o limbă străină este să citeşti cărţi în limba respectivă. So, m-am apucat. Am început cu An outline of American History, o carte nu foarte grea, dar care mi-a impus să păstrez un dicţionar pe aproape. Şi după asta, am ajuns la Dickens...
    Am cumpărat de la anticariat Hard Times, într-o ediţie de la Penguin Popular Classics. Habar n-aveam că şi pe mine urmau să mă aştepte nişte hard times, cu cartea asta lângă mine. Au ieşit la iveală toţi anii când am preferat să ignor limba engleză şi s-o învăţ odată cu colegii de liceu, adică mai deloc, sau mai rău, să mă complac c-o ştiu. Şi-am stat cu dicţionarul englez-englez veşnic deschis căci nu puteam înţelege fraze întregi. Îmi lua trei minute să citesc o pagină, trei minute chinuitoare, în care puteam pierde sensul de zeci de ori. M-am gândit mult s-o abandonez, dar n-am făcut-o. Am reuşit s-o termin, cu eforturi mari, în vreo 10 zile, chiar duminica trecută, înainte de a pleca la Cluj.
    Şi acum recenzia. Cartea mi-a plăcut, cu toate dificultăţile lecturii. Nu e despre copii abuzaţi şi săraci care trăiesc în condiţii mizere. Un om bogat, Thomas Gradgrind, a înfiinţat o şcoală care predă după porincipiile fondatorului: fapte, numai fapte. Elevii acelei şcoli nu au voie să citească poveşti sau să se bucure de copilărie. Gradgrind şi-a aplicat sistemul şi acasă, unde toţi copii săi au fost educaţi în acest fel şi au rămas complet izolaţi de restul lumii. În casa Gradgrind mai apare şi Sissy Jupe, o fetiţă care fusese elevă la şcoală, dar care n-a făcut faţă programei mult prea încărcate. Sissy era fiica unui îmblânzitor de cai şi şi-a petrecut întreaga copilărie la circul domnului Sleary.
    Prietenul cel mai bun al domnului Gradgrind era domnul Bounderby, afacerist şi  proprietarul principalei manufacturi din Coketown, oraşul unde are loc acţiunea. Bounderby este un parvenit incult căruia îi place să exagereze greutăţile copilăriei sale şi felul cum a ajuns el bogat. Pentru a sublinia mereu contrastul dintre ce a fost şi ce a devenit, domnul Bounderby are ca menajeră o doamnă bătrână dintr-o familie nobilă, căreia însă îi exagerează cu mult obârşia şi virtuţile.
   Astea sunt doar condiţiile de început. Lucrurile au să se complice, fireşte, mult de tot, numai că până la urmă totul se va termina cu bine. Aproximativ, desigur. Doar când se termină lucrurile cu bine vreodată? Cartea însă merită citită, cel puţin pentru acţiunea şi pentru răsturnările de situaţie de la final, care clarifică o grămadă de lucruri. Iar cunoscătorii sau masochiştii o pot citi chiar şi în engleză. Lectură plăcută!