Generalul în labirintul său

   Ar trebui să vină şi momentul când n-am să mai ascult părerile altora despre cărţi. În virtutea unei păreri străine, eu ştiam despre Gabriel García Márquez că este un postmodernist care scrie cărţi greoaie, pline de simboluri. Din această cauză am evitat multă vreme să-l citesc. Nu consideram că l-aş înţelege pe deplin la vârsta asta şi cu cultura de-acum. Iar când am dat în septembrie de Generalul în labirintul său, în anticariat, am cumpărat-o, sperând că o voi citi peste ani. Şi habar n-am cum am de mi-a venit s-o încep duminica trecută.
    La sfârşitul cărţii este un tabel cronologic pe care ar fi bine să-l citiţi. E viaţa lui Simon Bolivar, personajul principal al cărţii, Generalul. Fără acel tabel nu cred că ar înţelege cineva mare lucru. Pe patul de moarte, când a fost întrebat dacă are nevoie de un preot, Bolivar s-a aratat mirat si s-a intrebat ,, Cum am să mai ies eu din labirintul ăsta? ”. De aici a pornit titlul.
    Cartea prezintă un General care la 47 de ani este măcinat de o boală gravă, slăbit, doar o umbră a ceea ce a fost în tinereţe. Prins într-un potop de intrigi, cu idealurile spulberate, el se retrage de la preşedenţia Columbiei, pe care chiar el o fondase. Întreg poporul îl considera răspunzător de situaţia critică a ţării şi adversarii îl denigrează continuu. Nimeni nu se aştepta cu adevărat să plece deoarece Bolivar mai ameninţase şi înainte cu plecarea, apoi rămase, sub diverse pretexte. Acum, bolnav şi slăbit, se decide să-şi părăsească funcţia şi patria care îl desconsideră. Împreună cu suita sa de foşti ofiţeri, soldaţi şi cu servitorul său credincios, José Palacios, părăsesc Bogota. Nici amanta lui Bolivar, Manuelita Sáenz, care l-a salvat din atentatul din 1828, n-a fost acceptată în suită. Cu toţii se îmbarcă pe un vapor pe fluviul Magdalena, care trebuia să-i ducă undeva de unde să poată fi luat un vapor spre Europa. Pe acest drum, generalul bolnav are multe întâlniri cu foşti prieteni, cu foşti cunoscuţi, sau doar cu oameni simpli. Marquez surprinde excepţional gândurile lui Bolivar, care se împletesc cu numeroasele sale amintiri şi cu numeroasele sale vise de unificare a întregii Americi Latine. Ca orice idealist, Generalul este dezamăgit de faptul că viziunea sa n-a fost împărtăşită şi totul stă să se ruineze. Depresia sa este accentuată şi de boala care avansa, despre care nimeni nu ştia mai nimic, caracterizată prin febră, slăbiciune, dureri şi greţuri. Lupta unui om cu destinul său alături de stilul inegalabil al lui Márquez fac din această carte o lectură extraordinară. M-a cuprins o teribilă tristeţe când am terminat cartea, joi, pe la ora 2 dimineaţa, citind ultima frază:

 ,, Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ai căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete. ”  (p.234)     

O lună

   Sau aproape. Oricum, destul de mult de când n-am mai scris pe blog. Cumva anticipasem situaţia asta la începutul lui septembrie, când ştiam că voi merge la Cluj şi probabil voi fi prea ocupat ca să mai scriu. La cât de bine am nimerit treaba asta, aş putea să mă fac prezicător. Hai să zicem că de aruncat un post pe aici aş mai fi avut timp. Dar au intervenit alte probleme, legate de acest blog şi mai ales de ceea ce vreau să fac cu el. Tocmai asta nu ştiu. Până acum am scris la întâmplare, post peste post şi recenzii mai mult sau mai puţin bune. Sunt o mulţime de greşeli în acele pagini pe care ar trebui să le corectez dar care vor rămâne tot aşa, cel mai probabil. Nu am timp de ele. Sunt ocupat, petrec mult timp prin bibliotecă (BCU), merg la cursuri, ies în oraş, citesc prin cameră. Iar când nu fac toate astea stau pur şi simplu lungit pe-un pat gândindu-mă unde se îndreaptă toate de fapt. Asta-i noua mea obsesie de acum. Şi mi-am dat seama de o greşeală: am făcut prea multă reclamă blogului. Trebuia să-l las, cum aveam de gând în primul post, să se dezvolte singur, să mai fie descoperit de alţii, cărora să le poată plăcea ce mai scriu eu pe aici. Acum, de bine, de rău, nu prea mai am voie să scriu p-aici lucruri foarte personale. Doar era citatul acela, sper că din Sorescu (n-am citit nici până acum nimic din el): dacă îţi pui sufletul pe masă cineva se va şterge cu el la nas. Şi iacătă, nu prea mai am ce scrie. Nu am nici când, în cameră n-am chef de multe ori, nici linişte, iar când ajung aici, acasă, scrisul e ultima chestie pe care-o am în cap. Dar azi scriu. Singura parte bună a situaţiei mele este că vorbesc aici singur şi nimeni nu-mi va putea spune în viitor că nu m-am ţinut de cuvânt. Ba mint. Nu sunt chiar atât de singur. A mai venit Ghirca, pe care nu-l cunosc, dar căruia îi mulţumesc fiindcă şi-a rupt câteva minute din viaţă să vadă ce e pe aici. Şi bineînţeles Rox, prima mea cititoare.
    Fiincă blogul e mai mult despre cărţi şi chestii de genul, hai să spun ce-am mai citit, pornind de la Hard Times, ultima recenzie:
- Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade. O carte grea, pe care trebuie s-o reiau altă dată, după ce mă mai învăţ cu simbolurile. E un roman fantastic.
- Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda. Primul său volum, cuprinde nişte nuvele chiar interesante, în afara celor de la sfârşit, cu o mulţime de activişti şi trepăduşi politici. Ultima nuvelă nici n-am terminat-o.
- The Professor de Charlotte Bronte. M-am luptat aproape două săptămâni cu ea. Nu mi-a plăcut, a fost doar un exerciţiu pentru engleză.
- Che Guevara - viaţa unui mit de Reginaldo Ustariaz. Prima carte pe care am cumpărat-o din Cluj. Interesantă, deşi nu prea sunt de acord cu viziunea autorului asupra comunismului şi a lui Fidel Castro, ca mare erou. Dar asta e altceva.
- Fata din Nazaret a lui Petru Popescu. Sincer, mă aşteptam la un pic altceva, dar e o carte bună.
- Generalul în labirintul său de Gabriel Garcia Marquez. O carte fenomenală despre ultimele zile ale lui Simon Bolivar, Eliberatorul. La asta chiar trebuie să-i fac o recenzie, doar aşa, să văd dacă mă mai pricep. Chiar aşa, oare m-am priceput vreodată?    

Hard Times

   De-a lungul carierei mele de cititor l-am evitat de câteva ori pe Dickens. În ce sens l-am evitat? Pur şi simplu, auzisem de el, auzisem mult, i-am găsit şi cărţile, doar că nu le-am cumpărat niciodată. La anumite răstimpuri tot ne-am întâlnit, că nu se putea altfel. Parcă de vreo două ori, pe la vreo oră de engleză, când ne jucam de-a învăţătul şi cică studiam un text de el. Câte un fragment de roman, lung, greoi, cu zeci de cuvinte necunoscute într-o frază. Nu m-a atras, din contră, Dickens era prezentat ca un autor care scria despre săracii Londrei, care locuiesc în condiţii mizere, despre brute, despre copii care lucrează de mici în condiţii inumane etc. Niciun motiv să mă atragă. Şi anii au trecut, cărţile lui probabil sunt tot la vedere în anticariat, poate cu câteva degete de praf pe ele.
    Dar nu-i asta important. A venit un moment când m-am hotărât că trebuie să-mi îmbunătăţesc engleza. Cineva mi-a spus, acum câţiva ani, că cea mai bună metodă să înveţi o limbă străină este să citeşti cărţi în limba respectivă. So, m-am apucat. Am început cu An outline of American History, o carte nu foarte grea, dar care mi-a impus să păstrez un dicţionar pe aproape. Şi după asta, am ajuns la Dickens...
    Am cumpărat de la anticariat Hard Times, într-o ediţie de la Penguin Popular Classics. Habar n-aveam că şi pe mine urmau să mă aştepte nişte hard times, cu cartea asta lângă mine. Au ieşit la iveală toţi anii când am preferat să ignor limba engleză şi s-o învăţ odată cu colegii de liceu, adică mai deloc, sau mai rău, să mă complac c-o ştiu. Şi-am stat cu dicţionarul englez-englez veşnic deschis căci nu puteam înţelege fraze întregi. Îmi lua trei minute să citesc o pagină, trei minute chinuitoare, în care puteam pierde sensul de zeci de ori. M-am gândit mult s-o abandonez, dar n-am făcut-o. Am reuşit s-o termin, cu eforturi mari, în vreo 10 zile, chiar duminica trecută, înainte de a pleca la Cluj.
    Şi acum recenzia. Cartea mi-a plăcut, cu toate dificultăţile lecturii. Nu e despre copii abuzaţi şi săraci care trăiesc în condiţii mizere. Un om bogat, Thomas Gradgrind, a înfiinţat o şcoală care predă după porincipiile fondatorului: fapte, numai fapte. Elevii acelei şcoli nu au voie să citească poveşti sau să se bucure de copilărie. Gradgrind şi-a aplicat sistemul şi acasă, unde toţi copii săi au fost educaţi în acest fel şi au rămas complet izolaţi de restul lumii. În casa Gradgrind mai apare şi Sissy Jupe, o fetiţă care fusese elevă la şcoală, dar care n-a făcut faţă programei mult prea încărcate. Sissy era fiica unui îmblânzitor de cai şi şi-a petrecut întreaga copilărie la circul domnului Sleary.
    Prietenul cel mai bun al domnului Gradgrind era domnul Bounderby, afacerist şi  proprietarul principalei manufacturi din Coketown, oraşul unde are loc acţiunea. Bounderby este un parvenit incult căruia îi place să exagereze greutăţile copilăriei sale şi felul cum a ajuns el bogat. Pentru a sublinia mereu contrastul dintre ce a fost şi ce a devenit, domnul Bounderby are ca menajeră o doamnă bătrână dintr-o familie nobilă, căreia însă îi exagerează cu mult obârşia şi virtuţile.
   Astea sunt doar condiţiile de început. Lucrurile au să se complice, fireşte, mult de tot, numai că până la urmă totul se va termina cu bine. Aproximativ, desigur. Doar când se termină lucrurile cu bine vreodată? Cartea însă merită citită, cel puţin pentru acţiunea şi pentru răsturnările de situaţie de la final, care clarifică o grămadă de lucruri. Iar cunoscătorii sau masochiştii o pot citi chiar şi în engleză. Lectură plăcută!

Revenit

   Au fost zile când pur şi simplu am uitat că am blog şi că am o casă pe aici, o cameră, vreo câteva rafturi de cărţi şi multe oale de lut. Am început anul universitar la Cluj, la Istorie, şi am petrecut patru zile care au trecut ca nişte săptămâni. N-am făcut mare lucru la cursuri, doar m-am obişnuit cu oraşul. Am umblat kilometri întregi din Haşdeu, unde stau, până prin tot felul de locuri, am cunoscut fel de fel de oameni şi cred că m-am adaptat cât se poate de bine în aceste trei zile. N-am mai scris nimic pentru că n-am laptop la cămin şi sincer, pentru că n-am avut timp. Şi poate nici chef. Dar aici vine partea bună când eşti blogger începător şi nu prea ai cititori: nu capeţi nici reproşuri, nici nu-ţi scade traficul. Sau măcar nu-ţi faci tot felul de probleme că ţi-ar scădea.
   Până una alta, am avut şi noroc. Am colegi de cameră cumsecade, facultatea nu e foarte departe, nici măcar profii nu par foarte severi. Dar asta voi vedea în sesiune. Miercuri am fost la un curs despre schimbările climatice de pe Terra şi modul cum au influenţat acestea cursul istoriei. Mi-a plăcut teribil şi am luat vreo 5 pagini de notiţe. Joi am avut engleză, ceva mai sec, dar cumva cumva mă voi descurca şi acolo. Doar anul acesta am de învăţat...
   Am terminat Hard Times de Dickens înainte cu o zi să plec la Cluj. Acolo am mai citit şi Isabel şi apele diavolului a lui Eliade, un roman fantastic pe care, din păcate, nu cred că l-am înţeles complet. Nici chiar cu un dicţionar de simboluri în cameră. Presupun că mai am de aşteptat, tocmai de aceea nu pot să-i fac recenzie. Se pare că nici cei de la Bookblog, nici Terorista şi nici Dragoş nu au emis vreo părere asupra cărţii. Rămâne s-o reiau peste câţiva ani, alături de alte câteva cărţi pe care le-am citit prea repede. Acum citesc Întâlnirea din pământuri, volumul de debut al lui Marin Preda, şi-mi place mai mult decât mă aşteptam. Cred că voi continua să-mi cumpăr cărţi la fel ca acum, căci anticariatul din Cluj nu e pentru mine. Trebuie să aştept până la primul salariu de peste 1000 de euro ca să-mi permit luxul de a ieşi de acolo cu o carte. Şi până atunci mai este..