Răcani, pifani şi veterani

Sau cum era de fapt glorioasa armată română. Un volum de istorisiri savuroase despre armată, grade şi gradaţi  semnate chiar de protagoniştii lor, printre care: Şerban Foarţă, Traian Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, Dumitru Radu Popa, Radu Naum, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristian Tudor Popescu, Robert Şerban, Cătălin Ştefănescu, totul aranjat şi condimentat de Radu Paraschivescu. Treisprezece filologi care au făcut armata, fiecare cu gradatul lui idiot, fiecare cu absurdităţile pe care le-a păţit, niciunul care să aibă habar de rostul pe care l-au avut lunile de cazarmă. Treisprezece păţiţi plus Traian Ungureanu, care a scăpat civil datorită vederii slabe, deşi din tonul cu care povestea, mai că ar fi vrut şi el să fie pe acolo.

Personal nu cred că am mai râs de mult aşa cu o carte în mână. Numai acum că mă gândesc cum aş plânge dacă aş afla că se reintroduce milităria obligatorie, după ce-am citit cartea. Încă nu mă pot gândi că doar câţiva ani ne-au despărţit, pe mine şi pe mulţi alţii, de o plimbare printr-un infern de arbsurdităţi şi umilinţe, numit Armată. Dar până una alta, pot râde liniştit de infernul altora. Şi cam asta am şi făcut, am râs zgomotos, neputându-mă opri din hohote, spre mirarea celor din autocar şi mai târziu din cameră, care se uitau la mine ca la urs. Ar fi fost frumos să mă ameninţe cineva ,, Bre, te ţin cu ochii-n soare, pân׳ la miezul nopţii!!!” dacă nu mă opream. Dar, slavă Domnului, armata s-a dus, gradaţii sadici s-au dus şi ei, şi-au rămas doar poveştile. Adunate într-un volum verde, la o promoţie de 10 lei, pe care chiar ar fi păcat să nu-l citiţi. Aţi merita chiar să vi ţină un gradat cu ochii-n soare pân׳ la miezul nopţii. Iar ca să arăt că nu vorbesc aici prostii, vă invit să citim câte ceva despre dotarea viteazului ostaş român:

,, Pe timp de pace, soldatul are ca armament un AKM sec, fără gloanţe, cu care să-şi impresioneze potenţialul inamic. Când simte o apropiere suspectă, soldatul aflat în gardă trebuie să strige: ,, Stai!”, apoi ,, Stai că trag!”. La fel de bine poate striga ,, Stai că ţi-o-nfing!”, referindu-se la baioneta tocită în mod profilactic pentru evitarea accidentelor, care poate fi astfel înfiptă doar în apă şi-n brânză nu foarte veche. În cazul în care intrusul continuă să se apropie, soldatul e obligat să strige: ,, Luminează-ţi faţa!”, iar dacă, din varii motive ( complexe fizice, baterii de lanternă consumate), respectivul nesocoteşte ordinul, trebuie să îndrepte ţeava pistolului-mitralieră în sus, imitând din gură zgomotul împuşcăturii. În cele din urmă, va îndrepta AKM-ul către suspect, sper-nd că acesta va face infarct şi se va opri.” (p.42)    

Armată Lectură plăcută!

   

Generalul în labirintul său

   Ar trebui să vină şi momentul când n-am să mai ascult părerile altora despre cărţi. În virtutea unei păreri străine, eu ştiam despre Gabriel García Márquez că este un postmodernist care scrie cărţi greoaie, pline de simboluri. Din această cauză am evitat multă vreme să-l citesc. Nu consideram că l-aş înţelege pe deplin la vârsta asta şi cu cultura de-acum. Iar când am dat în septembrie de Generalul în labirintul său, în anticariat, am cumpărat-o, sperând că o voi citi peste ani. Şi habar n-am cum am de mi-a venit s-o încep duminica trecută.
    La sfârşitul cărţii este un tabel cronologic pe care ar fi bine să-l citiţi. E viaţa lui Simon Bolivar, personajul principal al cărţii, Generalul. Fără acel tabel nu cred că ar înţelege cineva mare lucru. Pe patul de moarte, când a fost întrebat dacă are nevoie de un preot, Bolivar s-a aratat mirat si s-a intrebat ,, Cum am să mai ies eu din labirintul ăsta? ”. De aici a pornit titlul.
    Cartea prezintă un General care la 47 de ani este măcinat de o boală gravă, slăbit, doar o umbră a ceea ce a fost în tinereţe. Prins într-un potop de intrigi, cu idealurile spulberate, el se retrage de la preşedenţia Columbiei, pe care chiar el o fondase. Întreg poporul îl considera răspunzător de situaţia critică a ţării şi adversarii îl denigrează continuu. Nimeni nu se aştepta cu adevărat să plece deoarece Bolivar mai ameninţase şi înainte cu plecarea, apoi rămase, sub diverse pretexte. Acum, bolnav şi slăbit, se decide să-şi părăsească funcţia şi patria care îl desconsideră. Împreună cu suita sa de foşti ofiţeri, soldaţi şi cu servitorul său credincios, José Palacios, părăsesc Bogota. Nici amanta lui Bolivar, Manuelita Sáenz, care l-a salvat din atentatul din 1828, n-a fost acceptată în suită. Cu toţii se îmbarcă pe un vapor pe fluviul Magdalena, care trebuia să-i ducă undeva de unde să poată fi luat un vapor spre Europa. Pe acest drum, generalul bolnav are multe întâlniri cu foşti prieteni, cu foşti cunoscuţi, sau doar cu oameni simpli. Marquez surprinde excepţional gândurile lui Bolivar, care se împletesc cu numeroasele sale amintiri şi cu numeroasele sale vise de unificare a întregii Americi Latine. Ca orice idealist, Generalul este dezamăgit de faptul că viziunea sa n-a fost împărtăşită şi totul stă să se ruineze. Depresia sa este accentuată şi de boala care avansa, despre care nimeni nu ştia mai nimic, caracterizată prin febră, slăbiciune, dureri şi greţuri. Lupta unui om cu destinul său alături de stilul inegalabil al lui Márquez fac din această carte o lectură extraordinară. M-a cuprins o teribilă tristeţe când am terminat cartea, joi, pe la ora 2 dimineaţa, citind ultima frază:

 ,, Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ai căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete. ”  (p.234)     

O lună

   Sau aproape. Oricum, destul de mult de când n-am mai scris pe blog. Cumva anticipasem situaţia asta la începutul lui septembrie, când ştiam că voi merge la Cluj şi probabil voi fi prea ocupat ca să mai scriu. La cât de bine am nimerit treaba asta, aş putea să mă fac prezicător. Hai să zicem că de aruncat un post pe aici aş mai fi avut timp. Dar au intervenit alte probleme, legate de acest blog şi mai ales de ceea ce vreau să fac cu el. Tocmai asta nu ştiu. Până acum am scris la întâmplare, post peste post şi recenzii mai mult sau mai puţin bune. Sunt o mulţime de greşeli în acele pagini pe care ar trebui să le corectez dar care vor rămâne tot aşa, cel mai probabil. Nu am timp de ele. Sunt ocupat, petrec mult timp prin bibliotecă (BCU), merg la cursuri, ies în oraş, citesc prin cameră. Iar când nu fac toate astea stau pur şi simplu lungit pe-un pat gândindu-mă unde se îndreaptă toate de fapt. Asta-i noua mea obsesie de acum. Şi mi-am dat seama de o greşeală: am făcut prea multă reclamă blogului. Trebuia să-l las, cum aveam de gând în primul post, să se dezvolte singur, să mai fie descoperit de alţii, cărora să le poată plăcea ce mai scriu eu pe aici. Acum, de bine, de rău, nu prea mai am voie să scriu p-aici lucruri foarte personale. Doar era citatul acela, sper că din Sorescu (n-am citit nici până acum nimic din el): dacă îţi pui sufletul pe masă cineva se va şterge cu el la nas. Şi iacătă, nu prea mai am ce scrie. Nu am nici când, în cameră n-am chef de multe ori, nici linişte, iar când ajung aici, acasă, scrisul e ultima chestie pe care-o am în cap. Dar azi scriu. Singura parte bună a situaţiei mele este că vorbesc aici singur şi nimeni nu-mi va putea spune în viitor că nu m-am ţinut de cuvânt. Ba mint. Nu sunt chiar atât de singur. A mai venit Ghirca, pe care nu-l cunosc, dar căruia îi mulţumesc fiindcă şi-a rupt câteva minute din viaţă să vadă ce e pe aici. Şi bineînţeles Rox, prima mea cititoare.
    Fiincă blogul e mai mult despre cărţi şi chestii de genul, hai să spun ce-am mai citit, pornind de la Hard Times, ultima recenzie:
- Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade. O carte grea, pe care trebuie s-o reiau altă dată, după ce mă mai învăţ cu simbolurile. E un roman fantastic.
- Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda. Primul său volum, cuprinde nişte nuvele chiar interesante, în afara celor de la sfârşit, cu o mulţime de activişti şi trepăduşi politici. Ultima nuvelă nici n-am terminat-o.
- The Professor de Charlotte Bronte. M-am luptat aproape două săptămâni cu ea. Nu mi-a plăcut, a fost doar un exerciţiu pentru engleză.
- Che Guevara - viaţa unui mit de Reginaldo Ustariaz. Prima carte pe care am cumpărat-o din Cluj. Interesantă, deşi nu prea sunt de acord cu viziunea autorului asupra comunismului şi a lui Fidel Castro, ca mare erou. Dar asta e altceva.
- Fata din Nazaret a lui Petru Popescu. Sincer, mă aşteptam la un pic altceva, dar e o carte bună.
- Generalul în labirintul său de Gabriel Garcia Marquez. O carte fenomenală despre ultimele zile ale lui Simon Bolivar, Eliberatorul. La asta chiar trebuie să-i fac o recenzie, doar aşa, să văd dacă mă mai pricep. Chiar aşa, oare m-am priceput vreodată?    

Hard Times

   De-a lungul carierei mele de cititor l-am evitat de câteva ori pe Dickens. În ce sens l-am evitat? Pur şi simplu, auzisem de el, auzisem mult, i-am găsit şi cărţile, doar că nu le-am cumpărat niciodată. La anumite răstimpuri tot ne-am întâlnit, că nu se putea altfel. Parcă de vreo două ori, pe la vreo oră de engleză, când ne jucam de-a învăţătul şi cică studiam un text de el. Câte un fragment de roman, lung, greoi, cu zeci de cuvinte necunoscute într-o frază. Nu m-a atras, din contră, Dickens era prezentat ca un autor care scria despre săracii Londrei, care locuiesc în condiţii mizere, despre brute, despre copii care lucrează de mici în condiţii inumane etc. Niciun motiv să mă atragă. Şi anii au trecut, cărţile lui probabil sunt tot la vedere în anticariat, poate cu câteva degete de praf pe ele.
    Dar nu-i asta important. A venit un moment când m-am hotărât că trebuie să-mi îmbunătăţesc engleza. Cineva mi-a spus, acum câţiva ani, că cea mai bună metodă să înveţi o limbă străină este să citeşti cărţi în limba respectivă. So, m-am apucat. Am început cu An outline of American History, o carte nu foarte grea, dar care mi-a impus să păstrez un dicţionar pe aproape. Şi după asta, am ajuns la Dickens...
    Am cumpărat de la anticariat Hard Times, într-o ediţie de la Penguin Popular Classics. Habar n-aveam că şi pe mine urmau să mă aştepte nişte hard times, cu cartea asta lângă mine. Au ieşit la iveală toţi anii când am preferat să ignor limba engleză şi s-o învăţ odată cu colegii de liceu, adică mai deloc, sau mai rău, să mă complac c-o ştiu. Şi-am stat cu dicţionarul englez-englez veşnic deschis căci nu puteam înţelege fraze întregi. Îmi lua trei minute să citesc o pagină, trei minute chinuitoare, în care puteam pierde sensul de zeci de ori. M-am gândit mult s-o abandonez, dar n-am făcut-o. Am reuşit s-o termin, cu eforturi mari, în vreo 10 zile, chiar duminica trecută, înainte de a pleca la Cluj.
    Şi acum recenzia. Cartea mi-a plăcut, cu toate dificultăţile lecturii. Nu e despre copii abuzaţi şi săraci care trăiesc în condiţii mizere. Un om bogat, Thomas Gradgrind, a înfiinţat o şcoală care predă după porincipiile fondatorului: fapte, numai fapte. Elevii acelei şcoli nu au voie să citească poveşti sau să se bucure de copilărie. Gradgrind şi-a aplicat sistemul şi acasă, unde toţi copii săi au fost educaţi în acest fel şi au rămas complet izolaţi de restul lumii. În casa Gradgrind mai apare şi Sissy Jupe, o fetiţă care fusese elevă la şcoală, dar care n-a făcut faţă programei mult prea încărcate. Sissy era fiica unui îmblânzitor de cai şi şi-a petrecut întreaga copilărie la circul domnului Sleary.
    Prietenul cel mai bun al domnului Gradgrind era domnul Bounderby, afacerist şi  proprietarul principalei manufacturi din Coketown, oraşul unde are loc acţiunea. Bounderby este un parvenit incult căruia îi place să exagereze greutăţile copilăriei sale şi felul cum a ajuns el bogat. Pentru a sublinia mereu contrastul dintre ce a fost şi ce a devenit, domnul Bounderby are ca menajeră o doamnă bătrână dintr-o familie nobilă, căreia însă îi exagerează cu mult obârşia şi virtuţile.
   Astea sunt doar condiţiile de început. Lucrurile au să se complice, fireşte, mult de tot, numai că până la urmă totul se va termina cu bine. Aproximativ, desigur. Doar când se termină lucrurile cu bine vreodată? Cartea însă merită citită, cel puţin pentru acţiunea şi pentru răsturnările de situaţie de la final, care clarifică o grămadă de lucruri. Iar cunoscătorii sau masochiştii o pot citi chiar şi în engleză. Lectură plăcută!

Revenit

   Au fost zile când pur şi simplu am uitat că am blog şi că am o casă pe aici, o cameră, vreo câteva rafturi de cărţi şi multe oale de lut. Am început anul universitar la Cluj, la Istorie, şi am petrecut patru zile care au trecut ca nişte săptămâni. N-am făcut mare lucru la cursuri, doar m-am obişnuit cu oraşul. Am umblat kilometri întregi din Haşdeu, unde stau, până prin tot felul de locuri, am cunoscut fel de fel de oameni şi cred că m-am adaptat cât se poate de bine în aceste trei zile. N-am mai scris nimic pentru că n-am laptop la cămin şi sincer, pentru că n-am avut timp. Şi poate nici chef. Dar aici vine partea bună când eşti blogger începător şi nu prea ai cititori: nu capeţi nici reproşuri, nici nu-ţi scade traficul. Sau măcar nu-ţi faci tot felul de probleme că ţi-ar scădea.
   Până una alta, am avut şi noroc. Am colegi de cameră cumsecade, facultatea nu e foarte departe, nici măcar profii nu par foarte severi. Dar asta voi vedea în sesiune. Miercuri am fost la un curs despre schimbările climatice de pe Terra şi modul cum au influenţat acestea cursul istoriei. Mi-a plăcut teribil şi am luat vreo 5 pagini de notiţe. Joi am avut engleză, ceva mai sec, dar cumva cumva mă voi descurca şi acolo. Doar anul acesta am de învăţat...
   Am terminat Hard Times de Dickens înainte cu o zi să plec la Cluj. Acolo am mai citit şi Isabel şi apele diavolului a lui Eliade, un roman fantastic pe care, din păcate, nu cred că l-am înţeles complet. Nici chiar cu un dicţionar de simboluri în cameră. Presupun că mai am de aşteptat, tocmai de aceea nu pot să-i fac recenzie. Se pare că nici cei de la Bookblog, nici Terorista şi nici Dragoş nu au emis vreo părere asupra cărţii. Rămâne s-o reiau peste câţiva ani, alături de alte câteva cărţi pe care le-am citit prea repede. Acum citesc Întâlnirea din pământuri, volumul de debut al lui Marin Preda, şi-mi place mai mult decât mă aşteptam. Cred că voi continua să-mi cumpăr cărţi la fel ca acum, căci anticariatul din Cluj nu e pentru mine. Trebuie să aştept până la primul salariu de peste 1000 de euro ca să-mi permit luxul de a ieşi de acolo cu o carte. Şi până atunci mai este..  

Nevoia de evoluţie

   Discutam acum câteva minute cu o prietenă, fostă colegă de liceu. Ea e studentă la Timişoara, la Medicina Veterinară, unde a început deja cursurile. Eu, la Facultatea de Istorie, le încep abia luni. Am depănat amintiri faine despre anii petrecuţi în acelaşi liceu şi mă gândeam cum i-aş mai repeta încă o dată. Acum o săptămână am fost, împreună cu câţiva foşti colegi, la deschiderea noului an. M-am simţit trist, în primele momente, când am întins un buchet de crizanteme dirigintei şi am văzut-o cu altă clasă. N-am vrut să arăt treaba asta, poate am şi reuşit. Am retrăit anumite senzaţii ca plimbatul pe coridoare pe când se suna, căutarea unor anumiţi profesori, am discutat cu o fată de pe a 10-a care mi-a spus că trebuie să-mi fi plăcut mult la şcoală, dacă revin. Iar eu stăteam şi mă gândeam că ea încă nu ştie ce vorbeşte.
    Dacă e să spun că am noroc în viaţa asta, pot să vorbesc despre prietenii mei. Nu vreau să mă laud, dar am cei mai buni prieteni de pe pământ. Pur şi simplu. Au demonstrat asta de nu ştiu câte ori şi am înţeles că sunt un norocos că oameni de talia lor au decis să mă aibă ca prieten. Şi asta mă doare, acum, când sunt pe punctul să schimb atâtea lucruri, faptul că nu vom mai fi toţi adunaţi pe acelaşi crâmpei de pământ şi sub acelaşi petic de cer. Vom fi alţii, vom evolua în altceva. Voi părăsi atâtea locuri pe care le-am considerat banale şi voi migra către altele, care mă tentau teribil astă iarnă şi acum mă înspăimântă la fel de tare. Dar totuşi, e undeva aici, în sufletul meu, o nevoie de schimbare. Poate şi o certitudine că oraşul meu nu se va schimba şi-l voi putea vizita când doresc, retrezind senzaţiile cărora acum mi se pare că le duc dorul. E undeva aici o dorinţă, o nevoie de evoluţie, pe care am nevoie să mi-o alimentez constant şi care e singura care mă poate scăpa de anxietate. Oamenii trebuie să evolueze, să se formeze, să cunoască alţi oameni şi alte locuri, să se hrănească cu noi experienţe. Şi mă gândesc că dacă rămâneam să fac facultatea aici, la mine în oraş, lipsea ceva. Lipsea factorul evoluţie. Senzaţia aceea că am trecut la altceva, că orizontul meu s-a lărgit subit. Am nevoie de asta. Vreau să am nevoie. Trebuie să am nevoie. Trebuie să-mi inoculez ideea că fiinţa mea are nevoie de evoluţie şi de un orizont larg, care trebuie să se lărgească continuu. Am nevoie să cred că-mi plac provocările şi că-mi place lupta. Provocările trebuiesc vânate, schimbarea în bine să fie singurul ţel la care să nădăjduiesc. Altfel, risc să fac parte dintr-un eşalon secund, indiferent în ce domeniu aş ajunge să profesez până la urmă.
    De ani de zile îl admir pe Mircea Eliade. E cam puţin spus admiraţie. Eliade e genul de om ca şi care aş dori enorm să fiu. Să-mi placă provocările şi să suprim orice altceva în calea îndeplinirii lor. Iar undeva, la capătul unui drum pe care nu-l ştiu prea bine, se află şi această imagine. Doar că pentru a ajunge la ea e necesară multă muncă şi un volum grozav de experienţe. La muncă deci! Şi la luptă!

Thérèse Desqueyroux

   Un roman excelent pe care l-am terminat azi şi care îmi întăreşte ideea că singurul rol al presei este acela de a împărţi cărţi ieftine. Bine, ştiu, generalizez când doar vreo două ziare fac asta, dar eu pe alea le cumpăr.  Thérèse Desqueyroux e primul roman pe care l-am citit de François Mauriac, laureat al premiului Nobel pentru Literatură. Când l-am cumpărat, acum câteva săptămâni, m-am mirat cât este de scurt. Are abia 141 de pagini, iar în formatul de buzunar pare minuscul. Cu toate astea, e genul de carte pe care n-o mai laşi din mână.
   Povestea e captivantă încă din primele pagini. Romanul debutează cu imaginea Thérèsei ieşind de la propriul process, fiind acuzată că şi-ar fi otrăvit soţul cu soluţie Fowler ( Arsenic). Tatăl ei, un politician ambiţios, şi avocatul plătit de el discută lângă ea despre cât de bine s-a terminat procesul, ştiind amândoi că acuzaţia era adevărată. Pe drumul înapoi spre casă, cu trenul,  Thérèse rememorează toată viaţa ei de până atunci şi încearcă să descopere motivele pentru care a încercat să-şi ucidă soţul, pe Bernard. Monologul ne plimbă prin întreaga ei viaţă, pe la începuturile căsătoriei cu bărbatul pe care nu-l iubea, dar cu care s-a măritat dintr-un vag spirit practic, combinat cu prietenia pentru sora sa vitregă. Thérèse este o fiinţă duplicitară, se preface că-şi iubeşte soţul şi că este de acord cu valorile înapoiate ale familiei sale, în acest scop chiar încercând s-o convingă pe Anne, cumnata şi prietena ei din copilărie, să renunţe la dragostea pentru un vecin de-al ei, Jean Azévédou, cu care familia nu era de acord. Când o convinge pe Anne să plece într-o călătorie cu familia ea rămâne să vorbească cu Azévédou. Tânărul  o impresionează prin cultura sa vastă şi îi trezeşte dorinţe de independenţă. Plecarea lui şi naşterea (  Thérèse a rămas înşărcinaşă încă din luna de miere ) fetiţei ei, marie, o decepţionează profund, determinând-o să se închidă în ea. În acest timp, soţul ei a început să ia picături Fowler, pentru inimă, cu care trebuia să fie foarte atent, căci în cantitate mare puteau produce decesul. Un accident al lui Bernard, care a luat o doză dublă într-o seară, îi dă ideea macabră Thérèsei. Zeloasă, ea falsifică nişte reţete şi îşi otrăveşte încet bărbatul, în timp ce se prefăcea că-l îngrijeşte. Un specialist de la Paris află însă de reţetele falsificate şi soţia lui Bernard devine primul suspect. Acesta o acoperă în timpul procesului deşi ştia adevărul.
   Ajunsă acasă la soţul ei, Thérèse realizează că viaţa ei s-a schimbat. Bernard, pe care înainte îl domina, o ameninţă că are dovezi împotriva ei şi că o va da în vileag dacă nu-I va respecta condiţiile.  Thérèse este izolată într-o singură cameră, pe care poate părăsi doar duminica, la biserică, şi în păduri. Nu are voie să primească pe nimeni în rest şi va ieşi cu soţul ei doar la întruniri pentru a da impresia unei familii unite, idee la care Bernard ţine mult . Izolată, ea ajunge să trăiască doar cu vin şi ţigări, mâncând foarte puţin, până ajunge scheletică. Nu-şi mai părăseşte nici măcar patul, visând, plănuind, imaginându-şi situaţii imposibile cu ea la Paris, în cercuri înalte. Situaţia i se schimbă când primeşte o scrisoare de la soţ, prin care i se cere participarea la o reuniune de familie, cu ocazia logodnei Annei. Ea surprinde audienţa prin aspectul ei şi-l determină pe Bernard să-şi schimbe hotărârea şi s-o lase liberă, la Paris, urmând să se întâlnească doar în situaţii speciale, doar de ochii lumii. Dialogul final dintre cei doi este savuros, deoarece  Thérèse nu e în stare să-i spună soţului de ce a vrut să-l omoare iar acesta realizează că a găsit soluţia cea mai bună. O carte savuroasă, al cărei personaj va mai apărea în alte povestiri ale lui Mauriac, pe care abia aştept să le citesc. Lectură plăcută!

Divagaţii 2

   Am o stare destul de ciudată zilele astea, din cauza căreia nu pot scrie. Nici pe blog, nici la povestirea de care vorbeam acum ceva vreme. Am scris abia câteva rânduri şi azi, merge greu, poate ar trebui să mai las apele să le liniştească, să ajung la Cluj, să-mi iau un laptop şi să scriu pe acolo, prin cămin, parcuri, prin vreo librărie. Nu ştiu. Aştept să văd ce-o să urmeze la viaţa asta a mea. Cert e că se vor schimba multe. N-am de gând să mă mai gândesc la asta. Îşi face mama destule probleme. La mine e mai simplu. A sosit momentul să-mi materializez ambiţiile. Trebuie să fiu gata pentru asta. Toate planurile, gândurile,  ideile, care au aşteptat studenţia, trebuie să răbufnească. Nu mai au voie să rămână ca până acum, latente, aproape în comă. Am poate noroc, fac ceva ce-mi place. Chiar mult de tot. Voi studia o materie la care am ajuns de două ori la faza naţională în liceu. Aşadar, n-am de ce să-mi fac probleme.
    N-am renunţat la cărţi, doar la scrisul despre ele. Şi acum, că mi-a revenit pofta de scris, vreau să mai recuperez.
    Nu mai ştiu exact când am citit Interpretarea gesturilor a lui Joseph Messinger, un expert francez de origine belgiană în domeniu. Înainte sau după Durabila iubire. Cartea asta m-a entuziasmat tare dar doar în timpul lecturii şi câteva zile după. Oamenii au 3 gesturi pe care le fac inconştient şi care spun multe despre personalitatea lor: încrucişarea braţelor, încrucişarea degetelor şi ascultarea receptorului cu o anumită ureche. Acum poate îmi veţi spune că toţi dreptacii ascultă cu urechea dreaptă. Nu e adevărat. Chestia asta nu are nicio legătură cu mâna folosită cel mai mult, ci cu emisferele cerebrale folosite cel mai intens. La fel şi la încrucişarea braţelor şi a degetelor. Pe baza acestor gesturi persoana respectivă poate fi încadrată într-un profil anume. Sunt opt astfel de profiluri psihogestuale:  Narcisic, Idealist, Cartezian, Challenger, Senzitiv, Creativ, Relaţional şi  Tribal. Fiecare, evident, cu trăsături specifice. Profilul meu, pe care nu-l spun aici, mă reprezintă. Chiar destul de bine. Dar un prieten, auzind c-am citit despre astea, m-a rugat să-i fac profilul. L-am rugat să facă cele trei gesturi ( asta deşi Messinger nu recomandă acest gen de testare) şi a ieşit Challenger. Prietenul acesta al meu e olimpic pe ţară, un pasionat constructor şi chitarist în devenire, dar eu, cunoscându-l totuşi, ştiu că parcă tot nu-i Challenger. Cel puţin nu Challengerul lui Messinger, adică omul întreprinzător care face şi drege. Nimeni care-l cunoaşte pe acest prieten al meu nu cred că ar zice că e Challenger, deşi nu vreau să-l jignesc prin asta. Omul are multe alte calităţi. Una din ele e că nu e genul să citească bloguri. Sper să nu-i spună nimeni, totuşi :)). Doar acest lucru mi-a stârnit îndoieli asupra cărţii. Totuşi, e foarte posibil să mă înşel şi să nu-l cunosc pe acest prieten destul de bine. Deşi asta nu prea cred. Cartea e interesantă, în rest. A apărut cu Săptămâna Financiară prin iulie, înainte să plec eu la Ampoiţa. Mi-am luat-o din Cluj când am confirmat locul de la facultate. La mine în oraş, în ziua apariţiei, când m-am dus eu la chioşc, se epuizase. Am găsit-o din întâmplare în Cluj şi am cumpărat-o fără să mai stau pe gânduri. Nu cred că se mai găseşte aşa, la liber, doar comandată.
    Am mai citit An outline of American History, o carte pe care o aveam de mult. O sinteză a istoriei americane, citită cu dicţionarul englez-englez lângă mine. E o ediţie tipărită de Departamentul de Stat American, pe care am primit-o când eram pe clasa a V-a şi am câştigat un concurs de engleză. Acum un car de ani. Am o grămadă de observaţii care însă nu-şi au locul pe aici. Le las pe altădată, habar  n-am pe cand.
    Iar joi mi-am vândut manualele pe 50 de lei. Nu toate, deşi am vrut să scap de ele căci n-am la cine le da. Am trecut apoi la anticariat şi am cumpărat cărţi de vreo 75 de lei. Asta cu reducere. Că de se adunau preţurile ieşea 109. Dar sunt cărţi care fac greutatea lor în aur. Cioran, Marquez, Eliade, Camus, Dickens! Ultimul în engleză. Acu' e rândul vostru să-mi uraţi lectură plăcută. :)) 

Durabila iubire

...de Ian McEwan. Cartea asta mi-a dăruit-o profesorul de sport, prin primăvară, când m-a văzut cu ea în mână. Eram la el în birou şi discutam despre monede. Am luat-o în mână din curiozitate şi el mi-a dăruit-o pe loc, spunându-mi că nu are ce face cu ea. S-o citească nu s-a mai gândit. Pe prima pagină scria frumos ediţia a III-a iar referinţele despre autor erau la rândul lor foarte bune. Asta ar fi trebuit să mă determine s-o citesc atunci. N-am făcut-o. Aveam un Bac de pregătit şi o grămadă de alte lucruri pe cap, plus o interdicţie la lectură. Prin urmare am pus-o în bibliotecă, am mai luat-o în mâini zilele alea şi încet-încet am uitat de ea. Am regăsit-o abia săptămânile trecute, o cărţulie cu copertă roz, apărută în Colecţia Cotidianul, în 2006. M-am apucat de citit şi n-am fost deloc dezamăgit.
   Povestea e cam aşa. Un autor de cărţi de popularizare, care tratează orice subiect de la dinozauri la telescopul Hubble, se află cu soţia sa, profesor universitar, la un picnic, pe lângă Londra. Cei doi sunt martorii unei tragedii cu un balon cu aer cald, care implică moartea unui om. Cu această ocazie protagonistul, tototadă narator, Joe Rose, îl cunoaşte pe Joseph Parry, care îi va da viaţa peste cap. Rose şi partenera sa se înţelegeau foarte bine după 7 ani de convieţuire, până la apariţia lui Parry, care le va zdruncina vieţile peste măsură. Parry este un erotoman bolnav, suferind de un sindrom cu nume complicat, care se îndrăgosteşte iremediabil de Rose şi, datorită bolii, are impresia că şi eroul cărţii îl iubeşte. Ăsta e sindromul cică, bolnavul are impresia că persoana „iubită ” îl iubeşte la rândul ei. Nu contează că iubirea e homosexuală sau nu. Astfel Rose se trezeşte hărţuit, primeşte telefoane de la Parry, scrisori lungi de dragoste, tot felul de invitaţii. Culmea, Clarissa, soţia sau doar prietena, că sincer nu m-am prins sigur, crede că Parry este doar o expresie a frustrărilor lui Joe şi din această cauză relaţia lor se răceşte. Şi nici poliţia nu-i este de niciun ajutor eroului nostru. Lucrurile iau nişte întorsături neaşteptate, cu tentative de crimă şi despărţiri dar până la urma totul se termină cu bine. Aceasta e cea mai mare surpriză a cărţii, de fapt, că totul se termină cu bine, după ce savurezi toate întâmplările, toate grijile şi frustrările lui Joe Rose, referitoare şi la lumea academică care îl marginalizează datorită articolelor şi lucrărilor sale de popularizare. Cum se termină? Vă las pe voi să descoperiţi citind o carte care nu degeaba a ajuns la a III-a ediţie, plus o ecranizare. Cu alte cuvinte, o carte foarte bună. Părerea mea. O altă părere, un pic diferită, găsiţi aici. Lectură plăcută!

Divagaţii

    Am citit azi articolul lui Adrian Ciubotaru şi m-am simţit un pic vinovat că nu am mai postat de câteva zile. Vinovat nu faţă de cititorii mei atât de mulţi încât abia am degete la o mână să-i număr, ci mai degrabă faţă de mine. Când am început acest blog eram convins că voi scrie des şi mi-am şi impus să nu existe carte pe care s-o citesc şi să nu-i fac şi o recenzie aici, aşa, măcar de exerciţiu. O astfel de carte a existat, prin august, Rebecca de Daphne du Maurier, iar zilele astea s-au mai adunat vreo două. Ceea ce nu-mi chiar face cinste. Până alaltăieri am avut o scuză să nu postez nimic, dar de azi înainte trebuie să recuperez. Aşa că voi scrie măcar recenzia la Durabila iubire, de Ian McEwan şi cine ştie, poate şi la Interpretarea gesturilor, o carte a lui Joseph Messinger care la început m-a entuziasmat dar i-am găsit între timp nişte ciudăţenii.
    Altfel, ieri am fost la liceu, pentru deschidere, deşi nu mai sunt pe acolo. M-am întâlnit cu vreo 5 colegi, i-am salutat pe foştii profesori şi pe fosta dirintă, care s-a bucurat foarte mult să ne vadă. De fapt, toţi profii s-au bucurat foarte mult. Credeam că totul va fi schimbat, habar n-am de ce. Totul a rămas aşa cum l-am lăsat, aceleaşi coridoare, drumuri, panouri, aceiaşi oameni în aceleaşi locuri pe coridoare (aproximativ, ştiu).  Am plecat de acolo uşor nostalgic şi plin de o stare de bine. Din motive pe care nu vreau să mi le amintesc, starea asta de bine s-a dus naibii la puţin timp după ce am ajuns acasă. Acum e totul bine, oricum...
    Mă apuc de recenzii. Articolul de mai sus cred că mă va impulsiona pentru o vreme. Îmi place mai ales ultimul punct, care te pune pe gânduri, la fel ca multe din articolele lui Adrian Ciubotaru.

O lună

...de blogging. Am făcut-o ieri, de fapt, dar acum mai prind şi eu calculatorul. La mine-n casă e vraişte, praf, schimbăm tot felul. Nu s-au schimbat prea multe de când cu blogul, doar mi-am găsit o ocupaţie în plus. Poate de asta duceam de fapt lipsă. Mi-am creat un spaţiu unde pot scrie când mă mai apucă, unde pot fi citit, unde pot fi aprobat, contestat, corectat ba chiar în unele cazuri insultat. Dar nu cred că-i cazul încă. Am nişte greşeli făcute pe blog pe care mă tot laud că le corectez, ar mai trebui să creez o altă categorie, recenzii ceva, că note de lectură parcă nu mi se pare potrivită. Astea-s detalii. Nu ştiu câţi vizitatori am dar sigur îi număr de degetele de la o mână. Am primit în luna asta tot felul de comentarii, în general de la oameni pe care îi cunosc personal şi care mă cunosc la rândul lor destul de bine. Un singur comentariu am, chiar la prima postare, de la o persoană necunoscută mie. Un comentariu frumos, de încurajare. Sper din inimă că o mai am pe Ana printre cititorii mei.  Dragoş C. Butuzea e singurul blogger cu experienţă care a comentat pe aici.
    Sunt relativ mulţumit de conţinutul pe care îl are acest blog. Nu ştiu ce o să mai iasă de pe urma lui. La bani nu mă gândesc, sunt destul de sigur că nu din blogging o să-mi câştig eu pâinea. Astea deja sunt pentru alţii. Cred că scriu pe aici mai mult pentru exerciţiu. Îmi amintesc parcă o vorbă a lui Cabral, citită nu ştiu când şi nu ştiu unde pe internetul ăsta mare: succesul din online contează doar în măsura în care influenţează succesul din offline. Parcă aşa era. Sunt totalmente de acord, prin urmare mă concentrez pe offline. Din octombrie încep o facultate, o să-mi  văd de ea, de la anul, dacă sunt sănătos şi mă ajută Dumnezeu, mai încep una. Am de gând să mă implic în toate activităţile culturale pe care le prind, să citesc cât mai mult şi să încerc, ceva mai serios ca acum, să scriu literatură. Tot ce voi scrie voi pune pe-aici. Am început şi acum o povestire, sper să o şi duc până la capăt. Dacă reuşesc, va apărea aici.
    Trebuie să mă perfecţionez la scris recenzii dar asta presupun că se va rezolva cu timpul. Până una alta continui ce am început. Îmi chiar place, deşi recunosc, uneori mă simt ciudat de parcă m-aş adresa nimănui. M-am mai obişnuit oricum cu senzaţia asta, la început mă simţeam ciudat tare. Până una alta, trăiesc şi mă bucur de ultimele săptămâni de vacanţă. Nu ştiu ce-am să fac în 13, văd eu, poate trec pe la liceu aşa, să-i văd pe alţii, mai tineri. Am să mă hotărăsc, până atunci, am mai primit nişte poze faine de la Zlatna, făcute de gazda noastră, cu care sper să mă mai întâlnesc cât de curând. Nu-i aşa, domnişoară Pusculiţă? :)))))

Dulce ca mierea e glonţul patriei

   Îmi place Petru Popescu încă de vara trecută, de când am descoperit Prins într-o benzinărie din Sibiu. De atunci am mai citit Supleantul şi am terminat recent Dulce ca mierea e glonţul patriei, un roman scris după Prins, care s-a bucurat de un real succes în  anii '70, înainte de fuga autorului în SUA. Ca-n Prins, personajul principal, care de data asta este şi narator, nu are nume. Numai că de adata asta suntem mai apropiaţi, în cartea de mai sus era vorba de un inginer, aici e de un profesor de istorie. Care face o şcoală de ofiţeri, undeva lângă Bucureşti. Un personaj aşa cum îmi place mie: intelectual, cu o mare pasiune pentru disecarea propriilor experienţe, care mereu şi mereu caută să se descopere. Cel mai probabil Popescu a înfrumuseţat instituţia armatei căci nu mi s-a părut că bate deloc cu poveştile tatei. Dar asta, până la urmă e şi normal. Sunt descrise interesant orele de instrucţie, cu armamentul din dotare, akm-ul, puşca mitralieră, baioneta, plantoanele, sedinţele de tragere, arestul. Ofiţerii lor mai bătrâni au trecut toţi prin al doilea război mondial, mulţi pe frontul de est, lucru care mi se pare curios, sincer. Mai apar în roman amintirile unui unchi al protagonistului, care a luptat pe ambele fronturi şi a făcut opt ani de prizonierat, alături de alţi camarazi care apar şi ei, într-un episod unde îşi povestesc păţaniile, deapănă amintiri şi se întreabă de ce noua armată a RPR n-a  mai avut nevoie de ei. Cred că acest episod a contribuit decisiv la succesul cărţii, în anii nu se putea vorbi de luptele României pe Frontul de Est, împotriva URSS. Mă cam mir cum de l-a lăsat cenzura să apară. Sincer, nu prea înţeleg cum lucrau cenzorii ăştia de fapt. Eu, când am citit Cel mai iubit dintre pământeni, m-am mirat că un singur rând dintr-o aşa o carte a putut apărea înainte de '89.  Mă rog, eternele mele divagaţii.
   Cum era de aşteptat, a mai apărut şi o femeie, misterioasa Laguna, de care tânărul se îndrăgosteşte, dar despre care nu mai zic nimic. E un episod savuros şi vreau să vă las să-l descoperiţi singuri. Asta e chiar o carte care merită, zic eu, citită. În ciuda titlului care şi mie îmi aducea a propagandă. NU e deloc un roman propagandistic, după tipicul comunist, cu patrie, patriotism, lupte sângeroase şi apărarea gliei scumpe.  Păcat că n-am acum inspiraţie să-i fac o recenzie mai bună şi mai mi-e şi lene să găsesc un fragment de pus pe aici. Va trebui, aşadar, să mă credeţi pe cuvânt. Promit solemn recenzii mai bune :D. Lectură plăcută!

Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată

Dar pe care am terminat-o azi. Un roman excelent al lui Nicolae Strâmbeanu, inginer şi profesor universitar, care a debutat la 48 de ani, o vârsta la care mulţi alţii îşi fac bilanţul. Cartea asta m-a prins încă de la primele pagini şi m-a purtat aşa, captiv, fascinat, până la a 310-a, când s-a povestea s-a oprit, într-un final deschis pe marginea căruia se mai putea scrie mult. Acesta ar fi singurul cusur pe care l-aş putea găsi, cu mare greutate şi fără niciun pic de indulgenţă. Cum eu totuşi sunt din cale-afară de indulgent, prefer să renunţ şi la unica obiecţie.
    Am rămas impresionat mai ales de felul cum se lucra în întreprinderile comuniste. Pardon, cum se freca menta în întreprinderile comuniste. Întreaga acţiune se petrece prin combinatele ceauşiste, ba la Râmnicu-Vâlcea, ba la Turnu Severin. Personajul-narator, un inginer, povesteşte tot ceea ce i se întâmplă sub forma unei scrisori către o fostă iubită, Prinţesa. Întreaga poveste a celor doi este împrăştiată printre paginile cărţii dar recompunerea ei este fascinanată. Mi-a plăcut enorm umorul degajat din paginile albe, aproape noi, nealterate de statul prin anticariat. N-am mai râs de mult cu o carte de beletristică în mână. Nici nu aveam cum să mă abţin văzând portretele de muncitori care ştiau cel mai bine cum să evite turele, cum să manipuleze şefii şi mai ales cum să fure, fiecare după posibilităţi, de la statul socialist.
Cartea asta poate fi un ghid pentru cei care se întreabă dacă nu cumva era mai bine atunci, pe vremea împuşcatului, un ghid care prezintă mentalităţi, fapte, poveşti, tot ce ţinea de viaţa unei întregi naţii, vreme de peste 40 de ani. Terminând cartea, mi-a rămas impresia dureroasă că vor mai trece ani buni până când societatea noastră îşi va reveni din mocirla unde a stat scufundată atâta amar de vreme. Dar despre astea, cu altă ocazie. Până atunci, să ne bucurăm de o carte care chiar merită savurată. Lectură plăcută!

- NU-I RUŞINE să munceşti. E ruşine să furi. Şi să te prindă.
- Dă-o dracului, nea Carici! Mai lasă şi pentru alţii...
- Domn' inginer, dacă trece o zi fără să mă lipesc de nimic, mă frec cu spatele de perete, să duc măcar niţel var acasă...Şi mai ales nu uitaţi:

                             ,, Cine-i harnic şi munceşte
                                 Are pula mea
                                 Cine-i leneş şi chiuleşte
                                 are tot ce vrea ”
( p.213)

Gâze

Pozele nu le-am făcut eu, ci un prieten. Mulţumesc, Dane!

Zlatna

    Când le-am spus alor mei că plec la Zlatna au cam râs de mine. Nici eu nu eram tocmai sigur de decizie, dar vroiam prea mult să scap din oraş ca să refuz o ofertă. Şi m-am dus. Acum ştiu că nicio ezitare nu-şi avea locul.  

    Am pus cortul în curtea unei case ţărăneşti cam abandonate, la aproximativ un kilometru de oraşul propriu zis. Lângă, la vreo câteva sute de metri, aveam un izvor, care curgea extrem de încet dar avea o apă extraordinară. Încă mă întreb cum de am fost aşa prost să nu iau măcar 2 litri.  Asta se întâmpla sâmbătă. Atunci nu prea am făcut nimic, doar am stat la poveşti, am mâncat o chesă de mici fără muştar şi ne-am învârtit un pic prin Zlatna, târziu de tot. Centrul oraşului e chiar fain, cu trei biserici, băncuţe şi un bust al lui Avram Iancu. În rest am văzut magazine vechi, o casă de cultură aproape dărâmată şi multe priviri care ne cercetau cu un ochi critic şi parcă nu tocmai prietenos. Am făcut cunoştinţă cu nişte oameni faini de la Asociaţia de turism şi ecologie Trascău, le-am văzut sediul, platforma de antrenament şi galeria de trofee. Au vreo două dulapuri pline, sunt toţi tineri şi-şi iau munca foarte în serios. Pe drumul de întoarcere a început ploaia. întâi mai încet, apoi tot mai tare, până nu a mai putut fi ignorată. Eu am tot sperat că se va opri căci aveam plănuit un drum de 6 ore ziua următoare, pe Dâmbău. N-am avut noroc. A plouat toată noaptea dar surprinzător, n-a trecut prin cort. Ceea ce m-a surprins, pe bune. Cortul meu are vreo patru ani şi atunci l-am luat destul de ieftin. A intrat apă totuşi pe la uşă şi m-a udat tare la picioare. Ştiu că mă tot trezeam să-mi trag picioarele, căci le simţeam reci în sac. Atunci aveam impresia că sunt ud tot. De dimineaţă m-am convins ce şi cum.
    Duminică am umblat mai mult de 6 ore. Gazda ne-a dus undeva sus să vedem oraşul.

Am urcat un deal cu copaci rari, bolnavi, rămăşiţă a uzinei. Mi s-a spus că doar acel deal a mai rămas afectat, în rest s-a mai reparat. Într-adevăr, restul pădurii nu avea nimic. Am coborât pentru scurt timp, doar să mâncăm nişte pere moţeşti. Tatăl gazdei a venit să ne ducă pe alt undeva, într-un traseu mai lung. Şi-am tot umblat. Am văzut păduri întinse, numeroase urme de mistreţ, fâneţe întinse, un adăpost al unui fugar din anii 50 şi un grajd cu o placă interesantă. M-am delectat cu o privelişte fenomenală asupra întregii zone, o zonă cu adevărat superbă şi pe nedrept ignorată de excursionişti, din cauza faimei negative a oraşului. Pe drumul de întoarcere am mâncat cele mai bune prune din viaţa mea.    

   

Ne-am întors frânţi de oboseală şi flămânzi căci sărisem peste masa de prânz. Am încropit rapid un foc şi am mâncat slănină la frigăruie, până s-a întors tatăl gazdei cu carne de mici şi piept de porc. Din care cred am mâncat pentru toată săptămâna. La final, am luat vreo patru pături din casă şi sigur n-am mai suferit de frig în cort. Ziua următoare am revenit acasă. M-am simţit extraordinar şi-mi pare rău că nu am descoperit locul acesta mai devreme. Însă, vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată.  

Plec

...cu cortul. În alt oraş, mult mai mic, mai poluat, istoric, înconjurat de păduri. Asta e tot ce ştiu. Şi-mi place. Iubita unui prieten a găsit un loc numai bun, zice ea, de pus cortul. O casă abandonată, la un kilometru şi ceva de respectivul oraş, cu un izvor prin apropiere. Sună bine. Vreau să fac duminică un drum lung, cu un rucscac în spate, cu apă în cele două pleoşti şi cu toporişca spânzurând de rucsac. Să gust cât pot din libertatea care se apropie de sfârşit, odată cu începerea facultăţii la Cluj. Vreau linişte. Vreau să încerc să uit că trăim într-o ţară în care totul merge prost, indiferent cine ar veni la guvernare. Sper ca măcar pentru două zile să uit de asta şi de multe altele. Am să iau cu mine Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată, un roman pe care l-am descoperit la anticariat nou nouţ şi pe care am dat doar 6 lei. Din primele pagini, pare să merite. Numai bun de citit în timpul plantonului, când voi fi singur cu focul şi stelele.
    Când mă întorc, vreau să scriu un articol despre bibliofilie. Sunt adunător ( încă nu colecţionar) de cărţi vechi şi am putut aduna vreo 13 volume. Am început treaba asta acum un an. Nu am un motiv anume pentru care să scriu despre asta. Pur şi simplu îmi alung nişte frustrări scriind despre ceva ce-mi place. Ar mai urma articole despre filatelie şi etnografie, chestii cu care iarăşi mă ocup. Asta pe mai încolo. Mă întorc luni..        

Iubim

    Stau şi mă întreb ce pot scrie despre Iubim a lui Octav Dessila. Tocmai am terminat-o şi mi-am propus să-i fac şi recenzia. După cum mă cunosc, deşi e două noaptea, n-am să mă culc până n-o chiar fac. Am scris acum câteva zile despre pragul critic de 50 de pagini şi despre faptul că nu o recomand. Ar trebui să retractez: o recomand, dar doar celor iniţiaţi, răbdători şi cu un pic de dragoste pentru limba moldovenească mai veche. De preferabil să le placă şi Ionel Teodoreanu, singurul autor cu care parcă îl pot compara, la nivel de limbaj. Ah, încă un lucru: cartea are trei volume. Se recomandă cititori experimentaţi.  

    Sincer să fiu, mă aşteptam la un pic altceva, mai în genul lui Mircea Eliade sau Camil Petrescu. La alt limbaj, să fiu mai exact. Dacă stau să mă gândesc, pragul de 50 de pagini este necesar doar pentru a te obişnui cu limbajul. Sau cam aşa a fost la mine. O limbă moldovenească, plină de inversiuni, sonoră, atât de străină încât am citit pasaje întregi de două ori. Cel puţin la început. Probabil sunt prea familiarizat cu literatura bucureştenilor interbelici astfel că mă încurcă termenii ,,cucoane”,  ,,cuconiţă”, după fiecare nume. Astea sunt, la urma urmei, nimicuri, nu au de ce sta în calea lecturii.
    Acţiunea prinde repede. În Iaşul anilor '30, profesorul Neculai Brateş este o celebritate datorită romanelor sale şi a conferinţelor pe care le ţine la Universitate, foarte populare printre studenţi. La 42 de ani duce o viaţă boemă, petrecând mult timp în cârciumile ieşene, alături de cel mai bun prieten al său, cuconul Stejărel Racotă. Un prieten bun al celor doi este fostul preşedinte al tribunalului din Iaşi, cuconul Costăchel Boian. Fiica acestuia, Dana, elevă de liceu, se ataşează mult de Brateş, între cei doi înfiripându-se o prietenie frumoasă. Frére Culai, va ajunge treptat o persoană indispensabilă Danei, care îl cheamă la ea pentru tot felul de pretexte. Treptat, se îndrăgosteşte de el, în ciuda diferenţei de vârstă, a aspectului dezordonat al lui Brateş şi a unui tânăr frumos, Dodo Cudalbu, care îi dădea târcoale. Brateş simte acelaşi lucru dar, conştient de diferenţele dintre ei, mai ales de vârstă, încearcă să-şi reprime sentimentul. Stejărel Racotă, un bătrânel spiritual, foarte pasionat de Iaşul vechi, îl sfătuieşte să lase totul pe mâna destinului. În acest timp, Dana mărturisea părinţilor ei că-l iubea pe Frére Culai, porecla dată de ea lui Brateş, şi că este hotărâtă să se mărite cu el. Cunoscându-l pe Neculai Brateş şi văzând hotărârea fiicei lor, cuconul Costăchel şi cucoana Roxana acceptă căsătoria celor doi. Acesta ar fi finalul volumului I. Cum eu nu prea ştiu să fac recenzii, mai bine mă opresc din povestit cartea. Să nu uit doar să spun că Brateş mai era iubit şi de o colegă de liceu a Danei, Aniuta Golub. Atât . Sunt multe lucruri care se întâmplă în roman, dar nu vreau să le dezvălui. Aşa e când sunt multe volume. Dacă le-aş dezvălui, aş strica poate surpriza cuiva şi ar fi păcat. Doar de asta nu citesc nici eu prefeţele. Tind să povestească ceea ce eu nici n-am început să citesc.
    Dragostea e oarbă. Acesta ar fi mesajul cărţii şi pentru asta o recomand.  Dragostea nu ţine de nimic şi apare spontan, din neant, fără ca nimeni să-i cunoască cu adevărat izvorul. Am tăcut. Lectură plăcută! 

   

Divagaţii

   Memoriile lui Eliade ar merita din partea mea o recenzie lungă de tot şi cât se poate de cuprinzătoare. E cartea pe care am deschis-o de cele mai multe ori şi mereu am avut senzaţia că am descoperit ceva nou, trecut cu vederea la fosta deschidere. Complet nu cred c-am recitit-o niciodată. Prima lectură a fost acum vreo patru ani, când eram pe a 9-a şi participam la un proiect legat de aniversarea unui secol de la naşterea lui Mircea Eliade. Nu mai ştiu exact ce trebuia să fac căci până la urma acela a fost proiect doar cu numele. Nu s-a mai finalizat. Era vorba, parcă, de nişte recenzii, pentru ceva lucrări de filosofie, la alegere. Printre ele se număra şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Liiceanu, mult mai scurt decât Memoriile. O clipă am fost tentat s-o aleg pe aia. N-am făcut-o. Citisem de Mircea Eliade Maitreyi, Romanul adolescentului miop şi Şantier. Mă fascina cultura autorului, personalitatea lui, cu care uneori mă identificam. Şi am ales aşadar Memoriile, o carte de vreo 500 şi ceva de pagini, toată albă, nou nouţă, cu o însemnare mică pe coperta 4 făcută cu creionul. Profesoara care mi-a dat-o nu mi-a mai spus când s-o înapoiez. Nu era de la bibliotecă, ci de la nu ştiu ce fundaţie, organizaţie, ceva pe acolo. De atunci nimeni nu mi-a mai cerut-o vreodată. Nici recenzie nu i-am făcut, nu din lene, ci pentru că tot proiectul s-a evaporat, nu ştiu din ce cauză. Pur şi simplu n-a mai pomenit nimeni de el.
   Cartea a rămas la mine. Acum are coperţile mai galbene, paginile mai murdare, iar semnul de pe coperta 4 nu l-am sters nici până acum. Nu ştiu de ce. Am redeschis-o astăzi pe la perioada studenţiei lui Eliade şi a primelor sale articole din Cuvâtul lui Nae Ionescu. Am redescoperit partea în care autorul vorbea de ciclul scrisorilor către un tânăr provincial, cum îi îndemna tânărul Eliade pe colegii săi de generaţie să creeze, să muncească şi, mai ales, să ignore orice tip de melancolie.
   În goana lui de atunci după luptă, Eliade ignora complet factorul destin. Nu e nici acum acelaşi lucru să te naşti într-un oraş mare, unde vezi şi simţi cum lucrurile se mişcă, unde găseşti orice cărţi şi oameni pasionaţi de ele sau să te naşti într-un colţ de tară. Azi nu cred că mai putem vorbi de provincie. Poate doar în sens geografic. Intelectual, însă, suntem toţi conectaţi informaţional prin televiziune şi internet. Cărţile contează acum mult prea puţin, dar posibilitatea de a le procura face diferenţa. Mi-a spus cineva că din Piaţa Universităţii se poate cumpăra orice carte, la un preţ iluzoriu, cel mai mare fiind de 10 lei. Nu ştiu dacă e adevărat. La mine, în oraşul meu cu miros de praf şi de cărămizi, există un singur anticariat. E un noroc că există şi acela, fiindcă în împrejurimi nu mai e niciunul. Înainte erau trei, unul a dat faliment, celălalt s-a transformat în papetărie. Ani de zile am cumpărat de acolo cărţi după ore întregi de stat printre rafturi, de scotocit printre maldăre prăfuite. Am avut bucurii mari când găseam vreo carte îndelung căutată şi dezamăgiri la fel de mari când altcineva cumpăra înaintea ceva ce ochisem eu. Prin asta cred că am fost norocos. Încă sunt, de fapt. Multe alte oraşe n-au anticariate. Bineînteles, poate acolo nici nu se simte nevoia. Mă întreb câţi oameni de vârsta mea mai ştiu ce e ăla şi nu se gândesc la ceva împotriva cariilor dentare. Probabil nu vreau să ştiu răspunsul.
   În oraşul meu nu există teatru. Asta i-ar fi fost greu lui Eliade să-şi imagineze. Am ajuns ca în România mileniului trei, teatrul să fie un apanaj al oraşelor mari. Un lux. Păcat. Mai vin din când în când trupe în turneu, majoritatea cer bani mulţi. Trupe mici au mai venit din Sibiu, de pe la Facultatea de Actorie, cu preţuri accesibile. Dar asta se întâmplă rar, mult prea rar pentru ca cineva să-şi formeze o deprindere.
Rămâne totuşi munca de care vorbea Eliade, elanul creator, destinul. M-am învăţat să gândesc că lucrurile care trebuie să se întâmple se chiar întâmplă, indiferent de obstacole. Şi poate până la urmă mai există provincie şi informaţională, sau, mai bine zis, culturală. Evenimentele culturale importante, cenacluri, expoziţii, sunt apanajul oraşelor mari. Cele mici sunt secate. Contează? Fireşte. Doar că nu decisiv. Este aici o discuţie superbă despre naşterea unui scriitor şi despre o carte pe care am citit-o şi eu. Merită, nu doar pentru că e recomandată de Liiceanu. Ce să mai zic? Aşa cum somnul raţiunii naşte monştrii, talentul şi cultura vastă pot naşte doar capodopere. Fără limite de vârstă, fără orice alte oprelişti…     
         
        

Infuzie de tradiţie

   Am revenit azi de la Vinerea, unde am petrecut ultimele zile. E satul natal al mamei şi sărbătoreşte anul acesta 700 de ani de la atestarea documentară. Mama a insistam să merg şi eu, atât de mult că până la urmă am acceptat. Nu mă aşteptam la nimic special în afara unor manifestări seci, care pot fi gustate doar de vinereni. Eu, nefiind vinerean, mă consideram imun. N-am fost. M-am simţit bine, bând bere cu un conţinut de alcool suspect de scăzut, la pahar de plastic ( pe pahar scria Ursus, pe dozator la fel, dar cică era de fapt Timişoreana), ascultând o trupă obscură din  Sebeş şi căscând ochii ca mulţi alţii la un foc de tabără de 4 metri înălţime. Încă mă întreb dacă am gusturi primitive. Probabil că da. Şi totuşi, aş vrea să ştiu unde vorbea Paler de progresul tehnologic ce alimentează regresul spiritual. Căci poate asta e problema la mine. Uit bucuriile simple, berea proastă băuta pe iarbă, la aer curat, libertatea sub un cer plin de stele, lângă un foc imens, cu lumină şi căldură. Iar asta a fost ieri. Azi a fost parada portului popular, unde am participat la insistenţele mai puţin drăgăstoase ale unchiului meu, care lucrează în poliţie. S-a întâmplat ceva ce chiar nu credeam că se va întâmpla: mi-a plăcut. Chiar mult. I-am admirat sincer pe cei care au stat azi în soare, au defilat şi au jucat  în faţa tuturor. Erau mulţi tineri de la diferite ansambluri folclorice, oameni care în loc să se dea prin cluburi şi să joace Counter Strike repetă nişte paşi şi nişte sărituri cu originea de mult pierdută, care chiar nu le vor folosi la nimic. Nu crede nimeni că eşti mai cool dacă ştii mişcări de căluşar. Şi totuşi, ei le-au învăţat şi azi au venit, prin soare şi praf,  să-şi arate talentul. Lucru pentru care au tot respectul meu.
    Îmi pare rău că n-am făcut poze. Aparatul mi-a fost acasă, uitat, fără baterii. Mi-ar fi plăcut să am aşa, o imagine, două, aşa, de gest. Cam atât. Mă tot sufoc în oraşul ăsta, cred că voi pleca imediat. Cu cortul. Undeva, cândva, cât mai aproape. Pentru ultimele săptămâni de vacanţă, pentru linişte.

PS: Am citit primul volum din Iubim, al lui Dessila. Nu o recomand. Trebuie nervi. Nu e o carte proastă, dar e un prag de vreo 50 de pagini pe care trebuie să-l treci. Abia după aceea începe să merite. 
 

Un Supleant şi fiica puterii

   Am terminat ieri Supleantul lui Petru Popescu. L-am cumpărat prin mai, de la un târg de carte, alături de nişte Llosa şi Kundera. De Petru Popescu am auzit vara trecută, când am citit Prins, un roman emoţionant pe care era nici să nu-l citesc ( eram la o benzinărie în Sibiu şi tata a văzut romanul, apărut în Biblioteca pentru toţi. M-a întrebat dacă să-l cumpere, iar eu, neauzind de autor, i-am spus să nu dea banii, că aveam altele de citit. Tata i-a dat, totuşi.) şi care merită un loc la vedere în fiecare bibliotecă.
    Am fost la început surprins nu de acţiunea romanului ci de modul în care este prezentată. Povestea este spusă la persoana I de protagonistul cărţii, chiar scriitorul Petru Popescu, şi cuprinde o grămadă de elemente reale din biografia personajelor, atât de multe încât mi-a trecut prin cap că acest roman ar fi chiar o confesiune. Este, dar într-o foarte mică măsură. Romanul se referă la relaţia dintre scriitorul de succes din anii '70 şi Zoe Ceauşescu, fiica dictatorului. Pornind de la faptul real, relaţia lor, Popescu creează o ficţiune savuroasă, incitantă, care surprinde la tot pasul. Nici nu ştiu cum ar trebui să scriu despre protagonistul acestei opere, cum ar trebui să-l numesc.
    Protagonistul, acest alter ego al lui Popescu ce îi poartă numele, o întâlneşte pe fiica lui Ceauşescu într-un avion, în RDG, pe drumul spre România. Zoe îl cheamă lângă ea, cei doi discută, cu securiştii lângă ei şi au un schimb dur de replici la un moment dat legat de situaţia reală a ţării. Fiica lui Ceauşescu îi citise cartea, care făcea atunci furori în rândul tineretului şi se simţea atrasă de el. Cei doi se mai văd şi la Bucureşti, se întâlnesc, discută, iar scriitorul devine încet-încet fascinat de ea, spre stupefacţia celor patru prieteni buni ai săi. Fiica puterii chiar îi va dărui noului prieten o maşină de scris performantă, în cadrul unei scene care chiar merită citită şi savurată, alături de o invitaţie în grupul de reporteri care îl însoţeşte pe Ceauşescu în turul său în America Latină. Popescu acceptă, vrăjit de dorinţa de a părăsi România, şi reuşeşte să mai includă un prieten, fotograf, în acel turneu. În America Latină, Popescu şi Zoe se apropie tot mai mult, fac dragoste într-o râpă lângă Machu Pichu, iar după asta, el, pradă unei surescitări intense, o ia la fugă prin junglă, spre graniţa cu Brazilia, spre libertate.
    Ce mi-a plăcut la cartea asta? Multe. Am văzut mentalitatea tinerilor din anii şaptezeci, dorinţele lor, limbajul şi felul lor de a gândi. Mi-a plăcut mult schimbarea poveştii, modificarea ei şi personajul Zoei, descrisă ca o fată timidă care încearcă să schimbe lucrurile în bine, cultă, deloc îngâmfată, în contrast cu părinţii şi fratele ei, Nicuşor. Am savurat scenele când Ceauşescu şi nevasta lui vorbeau şi dădeau ordine, care scoteau în evidenţă grandonamia amândurora şi dorinţa lor puternică şi hazlie totodată de a se impune în faţa lumii. Cred că aveam nevoie şi de o astfel de carte, după ce am citit lucrarea lui Cartianu, mai pe la începutul verii. E o carte uşoară, care se lipeşte de mână în orice perioadă a anului, oricând ai citi-o, care te ţine cu sufletul la gură la de prima la ultima pagină. Ce pot să zic mai mult decât: lectură plăcută!

Salonul roşu

   Am scris acum câteva zile despre Salonul roşu al lui August Strindberg şi mă gândesc să mai continui un pic, până fac o recenzie completă. Ar fi şi prima de altfel, căci nu sunt mulţumit deloc de ceea ce am scris la Lentoarea. Atunci m-am grăbit, dar asta nu e o scuză. La o săptămână de blogging (mult, ştiu) am tras concluzia că voi scrie oricum texte mai proaste decât cele literare, din simplul motiv că pe acelea le verificam de o grămadă de ori, iar acestora le dau drumul la câteva minute după naştere. Mă uit doar după greşeli de ortografie, deşi am observat că se mai strecoară destule. Pentru mine blogul e momentan doar un loc de exerciţiu. Mai încolo, cine ştie ce va  deveni?
Hai să mă apuc de recenzie. E doar ora unu noaptea, o oră extrem de potrivită de altfel. Oricum, să-i dăm drumul!
   Jurnalist în tinereţe la câteva mari cotidiene din Stockholm şi artist în devenire, cu bogate relaţii în lumea artistică a perioadei, tânărul  August Strindberg şi-a folosit fără îndoială propria viaţă şi propriile experienţe ca model pentru crearea situaţiilor din primul său roman, Salonul roşu. Aceasta este romanul care l-a făcut celebru pe sudezul în vârstă de doar 30 de ani , astăzi considerat primul roman modern din literatura suedeză. E povestea lui Arvid Falk, un tânăr funcţionar dezamăgit de felul în care mergeau lucrurile în instituţiile publice, idealist şi dornic de acţiune. Deşi avea un post bun, el demisionează pentru a deveni jurnalist şi scriitor, având de publicat şi un volum de poezii. La începutul cărţii, Falk se împrieteneşte cu un grup de artişti săraci, care se întruneau într-un salon roşu dintr-un cunoscut local sudedez, care mai există şi astăzi. Entuziasmat la început, tânărul Falk este dezamaăgit apoi devine din ce în ce mai dezgustat de noua sa condiţie, pe măsură ce-şi dă seama de compromisurile pe care trebuie să le facă şi de adevărata faţă a presei, controlată de indivizi meschini şi inculţi, care au însă putere absolută asupra imaginii şi destinului multor persoane. Perseverent, el va trece de la ziare mondene la ziare muncitoreşti, va îmbrăţişa tot felul de cauze, se va îndrăgosti şi va suferi din această cauză, luptând mereu cu sărăcia. Succesul îi va surâde palid odată cu apariţia volumului său de poezii, bine primit de public, numai pentru a se scufunda din nou în depresie, mai adânc. Sfârşitul romanului este unul fericit, căci protagonistul, după un voiaj pe mare în compania unui excentric, îşi pune ordine în viaţă şi redevine funcţionar, începe să câştige iarăşi bine şi se logodeşte cu o fată pe care o iubeşte. Va rămâne doar cu un soi de teamă faţă de presă, pe care nu o va mai citi niciodată. Finalul ne prezintă un Arvid Falk dedicat muncii şi logodnicei, pe deplin vindecat  de ambiţiile artistice.
    Alături de Falk mai apar personaje secundare foarte bine conturate: pictorul Selle, recompensat într-un final pentru talentul său, pictorul Lundell, tipul slugarnicului, sculptorul Olle care va avea un destin nefericit, filosoful nihilist Ygberg, artistul idealist Rehnjelm care încearcă să se facă actor dar umilinţele şi opreliştile îl determină să renunţe etc.
    Romanul este bine scris, deşi trebuie să recunosc că am citit şi cărţi mai bune vara aceasta. Tema este ceea ce m-a atras de fapt şi ceea cve îi chiar dă valoare. Pentru tema lui complexă, eu îl recomand mai departe.

-  Poate nici nu citiţi cărţile pe care le recenzaţi
- Cine crezi că are timp să le citească? Nu-i destul să scrii despre ele? Citeşti ziarele şi asta e prea de ajuns. De astfel, principiul nostru este să facem praf totul.
-  Da, dar e un principiu prost.
-  Aş! Prin asta îi câştigăm de partea noastră pe toţi duşmanii şi pizmaşii scriitorilor- şi asta este chiar majoritatea. Cei neutri citesc cu mai multă plăcere mustrări la adresa altora, decât laude. Pentru cel necunoscut este o încurajare şi o consolare să vadă cât e de spinos drumul celebrităţii. Nu e adevărat?[…] 
-  Dar voi derutaţi opinia publică!
Publicul nu vrea opinii, publicul vrea doar să-şi satisfacă pasiunile. Dacă îţi laud inamicul, te răsuceşti ca un vierme şi zici că îmi lipseşte discernământul, dacă îţi laud prietenul, găseşti că am discernământ. ( pag. 280 ) 

Din jurnalul unui şahist - partea a IV-a

   Joi, 29aprilie

   Simultanul e mâine. Am jucat azi şah cu calculatorul, m-am încurcat, am fost şi nervos. Nu mai am răbdare. E totul atât de searbăd, de insipid. Probabil sunt doar obosit. Mi-e obosită mintea. În fond mâine nu pot câştiga. Nu pot face nici măcar remiză. N. este mare maestru internaţional. Ce urmăresc atunci?
   În viaţa mea de acum am pătruns într-un cerc vicios. Nu am cum să ies şi nici nu văd nicio rezolvare. Şahul nu mai este un refugiu. Este altceva. Îmi dau seama perfect că sunt la răscruce de drumuri când trebuie să mă hotărăsc cu adevărat ce fac în viaţă. Sunt măcinat de iubiri şi obsesii. Sunt sătul. Am nevoie de ceva, de adrenalină. Probabil asta caut în simultanul de mâine. Nu ştiu ce pot să fac mai mult. Mă surprinde cât sunt de lucid. E singurul moment în care îmi urăsc această cruntă luciditate, care azi mă împiedică să văd vreo cale de ieşire. E şah. Pentru mine, de la soartă. Bine că nu e şi mat. Ba nu. Matul nu are cum să fie, există veşnic câte o pătrăţică liberă, o piesă sacrificată sub formă de compromis. Sunt milioane de poziţii de pat în cel mai rău caz. Azi, de bine de rău, nu mă mai pot antrena. Nici învăţa. Mi-e crunt de ciudă că am Bac. Anul trecut pe vremea asta eram la Bucureşti. Luptam pentru a fi campion naţional. Reuşita aceea a fost tot ce am făcut mai bun. Apoi a urmat retragerea. Ba nu! Nu m-am retras nicăieri. Şi asta am s-o arăt mâine!
   Plec să mă plimb. Apoi somn, căci mâine dimineaţă.... Mâine dimineaţă trebuie să lupt. Să dau tot ce am mai bun! Nu am voie să mă panichez, trebuie să văd totul. Maestrului cu siguranţă îi este mai greu. Gata. Nu mai scriu nimic azi. Am plecat.

   Vineri, 30 aprilie

    Nici nu ştiu de unde să încep. Sau măcar cu ce. E o întreagă tevatură aici, în capul meu, în mansarda mea, şi-n toată viaţa care acum bate în mine cu lovituri de ciocan. Încerc s-o iau cronologic, deşi m-am gândit că azi aş putea să nu scriu în jurnal. Voi scrie totuşi. Doar să găsesc cum.
    Sala întreagă era plină. Nu ştiu câţi şahişti erau, nu mi-am mai putut da seama. Era şi lumină. Multă lumină caldă, de aprilie, care se revărsa în torente peste tablele, piesele şi peste toţi concurenţii din sală. Tremuram ca varga. Ca la primele concursuri. Undeva, într-un colţ, fostul meu antrenor dădea sfaturi unor puşti mai mici. Probabil îi imbărbata, le explica că e ceva fără importanţă. Şi cei mici erau destul de pătrunşi de moment. Toţi încercau să vorbească deodată. Antrenorul m-a văzut într-un târziu şi mi-a făcut semn. Am început să fac paşi mecanic, încet. Ne-am întâlnit pe la jumătatea drumului. Mi-a strâns mâna, se vedea clar că nu se aştepta să fiu acolo. În ochii lui eram cauză pierdută. Am reuşit să bâlbâi ceva, printre frisoanele care mă atacau cu putere. Căutam cu privirea vreo rază de lumină caldă, din cele care năvăleau din plin. Am putut să explic ce caut acolo şi să cer un loc. M-a condus, ca pe vremuri, către o tablă, între doi copii mai mici. Când mi-a urat succes am avut impresia că vocea îi tremura. S-a întors rapid, cu paşi repezi, către ceilalţi elevi. Eu am căzut pe scaun. Într-un târziu am deschis sticla cu apă plată să umplu paharul. Dintr-o dată s-au ridicat toţi în picioare, antrenorii s-au depărtat. Intrase maestrul. Am tâşnit şi eu împins de un resort. Ţin minte cum am strâns pumnii. Din vedere îl ştiam. Mă mai văzuse pe la concursuri. Privirea i s-a oprit la un moment dat asupra mea. Buzele mele au rostit un salut, şoptit, amestecat cu zâmbet. Imediat simultanul a început. Aveam timp, maestrul N. nu a venit la mine, mai avea. Mi-am imaginat ca pe vremuri falanga de pioni, generalii care urlă, caii care bat nervos din copită. Apoi, pe undeva prin centru regele, distins, zâmbitor şi regina, o amazoană frumoasă care se joacă cu stiletul ei. Vântul bătea încet, din spatele meu, aruncând praf în ochii celeilalte armate. Aşa m-a învăţat domnul Iordache să gândesc. Să-mi imaginez avantaje. Mereu avantaje. Am devenit calm şi-am zâmbit. Atunci a mutat maestrul. Primul pion a tâşnit două pătrăţele din rândurile albe. Am mutat şi eu un pion, cel din faţa reginei. Deschiderea mea clasică, cu care eram cel mai obişnuit. Apoi gândire. Calm. Atac. Posibilităţi de atac. Ce piese trebuie apărate şi cum? Totul fugea în mintea mea până am strâns din dinţi să încetinesc. Ce-a de-a doua mutare. Alt pion. La fel şi la mine. Am mutat simetric. Va scoate calul. Cel din dreapta. Cavaleria uşoară. Vor ataca şi vor arunca săgeţi. Da, dar vor fi oprite de vânt. Calm. Vroiam doar să fiu calm. Încă o mutare de-a maestrului. Am mutat rapid, pe nesimţite. Am scos nebunul. A trecut. Privirea mea s-a abătut şi asupra celorlalţi. La fel de încordaţi ca mine. Marea majoritate. M-am calmat cu apă. Ştiu doar că am intrat în pielea regelui. Nu mai eram participant la simultan, eram acolo, printre piesele vii care depindeau de mine.
    Au urmat nişte mutări de uzură. Piesele noastre nu s-au atins. Ştiam că nu mai era mult. Construisem o defensivă, vroiam să atac. La albe era aceeiaşi chestie. Am luat apă. Un zgomot de scaun la depărtare de mine. Cineva s-a ridicat. E mai mic decât mine. Mat. Un mat rapid, de maestru. M-am aplecat asupra pieselor mele. Ştiu că gândeam mult şi băteam ditiramba pe masă. Toate piesele erau apărate. Nu puteam forţa nimic. Da, dar atacul frontal e inutil. Victoria necesită inteligenţă. Iar eu o aveam. Am încredere în mine. nu mai ştiu când ne-am ciocnit. Piese luate. Am pierdut un cal şi un pion. Cu preţul unui nebun. Maestrul a zâmbit. Când a ajuns la cel de lângă mine a aruncat încă o privire pe tabla mea. Ceva nu-i dădea pace. Mi se părea că sunt departe de şah. Trebuia gândit. Când a revenit aveam şi eu un soi de plan. Ceva care să mă facă să câştig timp. În stânga mea celălalt pierdea piese. Se panicase rău de tot. Rândul meu. Am atacat. Mi-a ieşit. Nu era nimic, doar un zâmbet smuls adversarului, semn că am părăsit media. Dar nu aveam de gând să-i dau importanţă. Cel din dreapta mea a luat mat. S-a ridicat demn, a dat mâna cu maestrul şi a plecat. Am mai analizat încă odată dacă nu sunt cumva în pericol. Un şah se contura, la câteva mutări distanţă. Când mi-a venit rândul m-am ocupat de zona vulnerabilă. Mutări ofensive. Le-am contrat. A pierdut parcă un pion. Parcă. Asupra minţii mele se lasă o ceaţă. Ştiu că eram transpirat. Mi-au mai adus o sticlă de apă.  Zgomot de scaune date în spate şi mat-uri. Unele aproape. Nu aveam ceas. Cât timp să fi trecut?  Un şir de mutări, apoi timp mort. Adversarul avea şi el o zonă forte, aveam şi eu. Trebuia să scot piese de acolo, să atac, să sparg. Dacă eram rege aş fi trimis cavaleria grea. Aici un cal nu făcea nimic. Ar fi pierit de mâna unui nebun, a unui pion. Şi regina avea bătaie pe acolo. Zonă de foc. Jucam defensiv şi asta mă înciuda. Stupid , când mi-a venit rândul, am schimbat locul reginei. Pentru marele atac. Câteva piese îşi schimbară locul. Nu mai ştiu care şi ce trebuia să se întâmple. Dacă aş fi ştiut nu se întâmpla ce s-a întâmplat. M-am trezit în şah. O singură şansă să mă scot: trebuia sacrificată regina. Pentru atât de puţin. Dar asta era singura şansă. Mi s-au împăienjenit ochii. Mâna cu care am apucat piesa vitală tremura. S-a petrecut iute, regina s-a dus. Nu mai ştiu ce am mutat. N. s-a îndepărtat. Am lăsat capul pe spate. Mai erau vreo 5. Cu tot cu mine. Urma să plec, o ştiam. Lupta mi se părea pierdută şi-mi venea să plâng de furie. Tura din dreapta nici nu se mişcase. Stătea imobilă, când ar fi putut acoperi cu săgeţi atacul vrăjmaşului. Am scos-o din letargie. Cineva a mai plecat. Cu capul în pământ. Aşa voi pleca şi eu. Gândul m-a umplut de curaj. Am ridicat privirea. Antrenorul mă privea. A ridicat degetul în semn de încurajare. Eram singurul lui elev de pe acolo. Repetam în sinea mea:calm! Şi m-am calmat. Nu mai aveam nimic de pierdut. Un rege de apărat, să nu mai pic în şah.. Tabla era un câmp de luptă pe care trebuia să-l cuceresc. Să ating centrul , căci eram împins. Şi gata, a venit la mine. Schimb de piese. Tura mea îi ia calul. Zâmbet. A plecat. Zgomote de scaun. A venit spre mine. Frisoanele m-au reapucat căci trebuia să aplic tot ce plănuisem rapid, cu puţin timp de gândire. Era uimitor. Rămăsesem singur! Nu ştiu când, cum s-a întâmplat. Maestrul N. mi-a strâns mâna. M-a cuprins ameţeala şi am luat apă. Ştiu că eram leoarcă de sudoare. Adversarul zâmbea, la fel de transpirat. ,, Nu va fi uşor!”.  Cu acelaşi zâmbet gentil a mutat regina. Mutare ciudata. Gratuită. Maestrul îşi sacrifică dama. Nu era apărată de nimic. Am tresărit şi m-am aruncat asupra ei. Am luat-o cu singurul nebun pe care-l mai aveam. Cu asta era gata. Gestul fusese făcut pentru a echilibra partida. Spirit de fairplay. Nu-l puteam bate în veci cu dama pe tablă. Dar oare? Oare n-a văzut ce a făcut? O singură piesă nu mai era apărată, un atac cu tura era ideal. Tura mea cea norocoasă. L-am făcut. Maestrul se schimbă la faţă. Îi spărsesem un bastion de nădejde. Încă nişte mutări şi îi puteam da şah.
    Am zâmbit. Mi-a întors zâmbetul. Tremuram din nou. Ştiam că ce va urma va fi decisiv şi mi se părea uimitor. Şi acum mă întreb: uimitor pentru ce? Nu-l puteam bate, era clar. Îl priveam. Era o statuie. Gândea. O mutare el. Una eu. Am pierdut tura. Nici urmă de zâmbet, nici nimic. Putea urma o avalanşă. Am ştiut clar ce trebuia să fac. L-am privit, transpirat, un uriaş monument al muncii. Sportiv adevărat. Nu ştiam cum să întreb. Abia mai aveam voce. Am scăpat o şoaptă. Maestrul N. m-a privit. Ştia şi el ce vreau. M-a lăsat să vorbesc. ,, Acceptaţi remiza ?”. Figura lui s-a destins. Un zâmbet, apoi mâna întinsă peste câmpul nostru de bătălie. I-am dat mâna, a mea era moale ca o cârpă. Ne-am ridicat amândoi în picioare, în ropot de aplauze. L-am privit pe antrenor şi am văzut cât era de mândru. Regret mult că nu m-a văzut şi domnul Iordache. Aveam să regret mult mai multe. Dar acela a fost momentul meu de glorie. Am avut şi lacrimi, dar nu de furie. Era mai mult decât puteam să cer. Un ceas mai târziu plecam acasă cu un trofeu, o nouă ,, tinichea”, şi cu volumul de tactici al maestrului, cu autograf. Sub dedicaţie mai era şi numărul la care trebuie să-l caut după Bacalaureat. Urma să se ocupe de mine. Sunt încă ameţit şi parcă tremur. Dar am încredere că prin muncă pot ajunge doar acolo unde îmi propun. Iar noaptea mă învăluie şi mă pot acum odihni, după cea mai frumoasă remiză din viaţa mea. 

Din jurnalul unui şahist - partea III

   Vineri, 9 aprilie

    Vizită la magazinul d-lui Iordache. Am zis mai demult că voi descrie jocul special al dânsului şi azi am poftă să o fac.
    Dl Iordache este ofiţer în rezervă şi a deschis un magazin de antichităţi. Mi-a spus că mereu s-a visat anticar. Armata a făcut-o din alte considerente. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi eu n-am îndrăznit să întreb. În magazin, la vedere, printre tablouri şi statuete, este expus şi şahul de lux cum obişnuieşte dânsul să-l numească. Uff, cu ce să încep în descrierea acestei bijuterii?
    Fiecare piesă este o entitate cu trăsături diferite, cu ochi diferiţi şi cu mimici la fel de diferenţiate. Mi-ar lua ceasuri întregi doar să povestesc ce poţi citi pe feţele pionilor, nebunilor, turelor şi reginei. Singurul care pare încrezător, cu un zâmbet în colţul gurii, este regele. Zâmbetul poate însemna la fel de bine trufie sau şiretenie. Aş îndrăzni chiar să spun că cei doi regi au zâmbete diferite. Felul în care sunt realizate piesele este extraordinar. Fiecare este o mică statuetă, realizată manual, din marmură rece, cu o fineţe desăvârşită la detalii. Pionii au fiecare un scut, care le ajunge de la brâu până la bărbie. În mâna stângă au o lance grea care seamănă cu un pilum roman. Au toţi câte un coif simplu, cu o cruciuliţă în vârf, iar la şold se vede o sabie scurtă sau un pumnal. Privirea lor dârză arată arată că fiecare ştie ce-l aşteaptă . Cine mai ştie ce se ascunde în spatele acelei priviri?
    Turele sunt la fel de frumos decorate. Au câte un coif pe cap, cu cruciuliţă, iar în mâini cele albe au un arc, cele negre o arbaletă. Acelaşi aer marţial şi distins, că doar se pregătesc de bătălie.  Nu ştiu dacă arcaşii medievali aveau la ei săbii, dar turele acestea au. Ba nu, doar cele negre au săbii, albele au un fel de baltag. La cai e cea mai interesantă chestie. Caii de pe flancul stâg, la ambele armate, par a avea armuri grele, cavalereşti. Coiful lor are ceva în vârf ce seamănă cu un panaş. Ceilalţi par a avea arcuri. Cavaleria grea şi cea uşoară. Exact ca în armatele reale. Nebunii poartă fiecare platoşă, mantie şi câte o sabie grea, pe care o ţin ridicată cu ambele mâini. Feţele lor supte privesc aproape îngrijorate, oricum, cu o seriozitate extremă. Cred că sculptorul a creat acele feţe doar pentru a putea reprezenta orice stare. Chiar şi zâmbetul regelui poate fi interpretat ca zâmbet de victorie sau, la mat, de sfidare.
    Dintre toate piesele cel mai mult îmi place regina. Nu pare să poarte nimic nici coif, nici platoşă. Părul îi este despletit iar pe cap poartă o diademă. E înarmată doar cu o sabie uşoară, ce seamănă a iatagan. Atât. Cum de e atât de puternică, nu ştiu. Poate e o aluzie la farmecul feminin. După siluetă şi forma ochilor, regina trebuie să fie o femeie frumoasă.  Ambele regine, de fapt. Iar despre regi, am mai vorbit. În afară de zâmbetul lor atât de interpretabil au doar câte o sabie, în teacă. Şi un sceptru. Poartă armură cu ornamente abia vizibile şi coroane pompoase. Fiecare rege are în mâna stângă un buzdugan, semn al comandei supreme. Toţi au cam 7-8 centimetri în înălţime. Doar caii sunt o idee mai înalţi. Domnul Iordache le spune mereu cavalerişti. M-am învăţat să le spun şi eu aşa, s-a săturat şi antrenorul să mă tot corecteze. Îmi place mai mult cum sună, mai războinic. Întreg şahul este de fapt un simplu război, ca multele care se petrec zi de zi. Nimeni nu le cunoaşte în întregime motivele dar în fond ce mai contează. Războiul e doar o manifestare a firii noastre. Nu putem trăi fără războaie. Sunt şi ele sporturi, dar vai de cei care le practică. Comandanţii sunt şahişti care joacă pe table de 64 pe 64. Sunt miliarde de combinaţii, miliarde de feluri în care poţi câştiga, sau pierde. Un lucru ce m-a învăţat şahul: niciodată nu ataci frontal! E ineficient şi vei pierde. Pentru orice victorie e nevoie de inteligenţă.

    Vineri,16 aprilie

    Profesorul de sport mi-a spus de simultanul de săptămâna viitoare. Peste alte două săptămâni va avea loc şi concursul judeţean. Sunt dezolat. M-a întrebat dacă particip. I-am spus că îl anunţ mâine. Nu ştiu ce să fac. Aş participa, dar mi-e teamă. Vine un şahist cunoscut, marele maestru N. . Poate mă fac de ruşine şi mă bate uşor. Prea uşor.
    Am stat prea mult azi pipăindu-mi trofeele, cu variantele de matematică pe birou. Oare de ce nu mă pricep la matematică şi mă pricep la şah? E o anomalie. Înainte mă consideram strateg şi aveam impresia  că nu-mi trebuie matematică. Napoleon a fost şi strateg şi matematician. Restul? Oare Alexandru Macedon nu-l citea pe Aristotel, care-i fusese şi profesor. Dar câţi dintre aceştia au fost şahişti?

  Judec un pic mai limpede după o plimbare. Mă apuc să iau tabla de şah şi azi fac doar asta. M-am hotărât. Mă antrenez, serios, zilnic, ca-n vremurile bune. Am suficiente jocuri pe calculator de şah pe care nu le-am mai jucat de mult şi ar fi timpul să reîncep. Dacă mă plâng nu se rezolvă nimic!
  Am stat să calculez, să judec. Ce reuşesc să demonstrez dacă nu particip? Nu am ce pierde. Acesta e adevărul. Sunt destui care mă consideră scos din şah, poate reuşesc să-i fac să-şi mai şi schimbe opinia. Doar aşa, pentru că pot. Pentru că mă ştiu cel mai bun şi pentru că n-am renunţat la nimic până acum vreodată. Orice sportiv are nevoie de ambiţie şi de vise. Măcar ştiu că eu le am din plin. La luptă!

     Marţi, 20 aprilie

   Ştiu de ce îmi place atât de mult şahul. Dincolo de dependenţa de glorie,  îmi dă şi  puterea unui zeu. M-am gândit la asta în timpul unui joc cu domnul Iordache, azi, pe când adversarul îmi povestea despre bătălia de la Cannae. Doar în timp ce descria manevrele lui Hannibal, calm, precis, cum nici Titus Livius nu ar fi putut-o face, mi-a apărut în faţă acest adevăr. Dacă piesele ar fi ostaşi reali, cu suflet, ei nu ar putea decât să spere că cel care îi ghidează, Dumnezeul lor, îi va scăpa cu viaţă. Iar Dumnezeul lor direct nu pot fi decât eu. În şah nu există vitejie. Fiecare piesă are doar abilităţi mai mari, aşa cum are şi un oponent pe măsură, cu exact aceleaşi calităţi şi defecte. Ostaşii nu au orgolii şi nici nu se îndârjesc să lupte mai bine. O regină nu poate lua doi pioni simultan. Şahul e război. Poate singurul război care porneşte de la egalitate iar lucrurile evoluează pe parcurs, în funcţie de dibăcia comandanţilor.



   Luni, 26 aprilie.

   Până la simultan mai sunt câteva zile. Am emoţii mari de tot. I-am făcut o vizită domnului Iordache, singurul care ştie cum să mă încurajeze. Dânsul are multă încredere în mine. Mai multă chiar decât am eu. Acum mă antrenez, cum pot, în mansardă. Tata e plecat pe nu ştiu unde. Mama ştie ce fac dar ştie şi că am terminat destule variante. Mă lasă în pace. Parcă sunt nebun. Surmenat sunt, în orice caz. În ,, Viaţa pe un peron ” a lui Paler personajul principal poate juca şah fără tablă, doar în minte. Mă întreb dacă se poate aşa ceva? Dacă eu aş reuşi performanţa asta? Am văzut şi un film mai demult cu ceva asemănător. Orişicât, îmi dă putere. Trec din nou la antrenament. Scrisul ca şi terapie e bun dar creează dependenţă, iar asta înseamnă timp pierdut. Trei cuvinte trebuie să mă definească: ambiţie, luptă şi durere.

Din jurnalul unui şahist - partea II

Sâmbătă, 27 martie.

    Afară plouă încet, trist, cu nuanţe de alb şi gri, cu sunetul mecanic al apei care loveşte altă apă. Întreg pământul musteşte, noroios. Pe câmp e doar un cioban, cu turma sa, rezemat într-o bâtă, filosofic. Mă bate gândul la cum mi-aş petrece ziua dacă aş fi cioban.
    Vremea e probabil singura cauză a depresiei mele. E unul din acele momente când mansarda e întunecată, rece, iar când aprind lumina apare un sentiment agasant, de nenatural. Aşa că am stat mult să privesc ploaia. E încă dimineaţă şi ai mei sunt plecaţi, aşa că şahul este pe birou ( şahul mai mare al tatei, nu cel magnetic, de buzunar, al meu). Mi-am propus ieri să mă scol devreme să mă mai antrenez un pic, dar ploaia mi-a paralizat orice urmă de voinţă. Nici cartea de ,, Partide alese ” nu-mi poate abate melancolia. Abia dacă am mutat câtiva pioni. Mutări timide, de parcă adversarii mei nevăzuţi m-ar putea bate cu ciomagul. De atâtea ori mi-am propus să joc dezinhibat măcar acasă, cu mine însumi, dar am senzaţia că mă cramponez ca la simultane. E aceeiaşi frică de risc ce mă caracterizează, cu aceleaşi rezultate. Iar din acest punct de vedere şahul seamănă izbitor de bine cu viaţa. Nu rişti, nu câştigi! Iar dacă ai riscat şi ai pierdut trebuie văzut unde a intervenit greşeala. Pentru a nu mai repeta aceleaşi prostii.
    Ca şahist nu ştiu ce să-mi reproşez. Nu am idee care ar fi nişte trăsături definitorii pe care ar trebui să le am. Cu siguranţă o atenţie distributivă. Plus abilitatea de a face rapid planuri de rezervă. Era să pierd urât de tot la ultimul concurs pentru că nu am putut face rapid planurile de rezervă. Am mizat pe un singur atac, pe o singură direcţie, totul stupid de previzibil.  Câştigul nu s-a datorat abilităţilor mele ci greşelilor adversarului. Încă îmi mai amintesc lacrimile amare ale celui din faţa mea, furia cu care încerca să şi le stăpânească. A fost, din păcate, zadarnic.  Mi-a strâns mâna nervos, convulsiv, ca şi cum ar fi vrut să mi-o zdrobească. I-am auzit scrâşnetul dinţilor. El  privea când la mine, când în jos, realizând că are lacrimi pe care nu trebuie să le văd. Mă întreb oare pe cine ura în acel moment: pe mine sau pe soartă? Oare Hanibal pe cine a blestemat în ultima sa batălie: pe Scipio sau pe zei?  Eu i-am dat drumul rapid, cumva scuzându-mă că mă pot bucura în faţa deznădejdii sale. Căci, după panica manevrei mele zădărnicite, sufletul mi se umplea de o bucurie sălbatică.

Vineri, 2 aprilie

    Bucuria victoriei a fost poate singurul motor al performanţelor mele. Acea euforie sălbatică, senzaţia de uşurare, de plutire, adrenalina... Bucuria prelungită cu săptămânile de apariţia unui nou trofeu pe raft, lângă celelalte. Portofoliul cu diplome este în birou, îl pipăi şi e o voluptate dulce, ca şi cum aş pipăi pulpa fină, catifelată, a unei femei. Sunt îndrăgostit de propria mea glorie şi probabil doar patima asta m-a împins până unde am ajuns. Sunt convins că aşa sunt toţi sportivii. Ar renunţa cineva la senzaţia pe care ţi-o dau victoria şi adrenalina? Sau la felicitările şi zâmbetele învinşilor, cele mai dureroase, pe care totuşi nu te poţi abţine să nu le savurezi?  Mă gândesc că dacă nu aş fi fost bun la şah ar fi trebuit să fac orice sport, căci întreg organismul meu cere luptă, durere şi adrenalină.
  Asta nu a înţeles tata când mi-a interzis şahul. Era mult prea bine intipărit în conştiinţa mea. Gustul victoriei creează dependenţă. Iar el mi-a pus în pericol acest lucru fără a realiza că mă voi antrena nopţi şi zile, la şcoală, în pauze, doar pentru a recupera, cu furie. Fructul oprit este de mii de ori mai dulce. Nu avem ce face, aşa ne-a făcut Dumnezeu. 
    Destul! Bat câmpii, iar rezultatele se vor vedea. Trebuie să las în urmă ploaia şi melancolia! Oare de ce şi asta se termină în Lia? Am prins o zi liberă pe care sunt pe punctul s-o ratez din cauza slăbiciunii mele. Am tot timpul din lume să fiu melancolic. Timpul pierdut se plăteşte. La treabă!

Joi, 8 aprilie
  
    Jurnalul meu arată cât pot fi de schimbător. Sunt când melancolic şi căzut, când optimist şi puternic. Mândria la mine se activează doar uneori, când vazele şi tinichelele se transformă în amfore şi coliere. Azi cred că sunt încă tinichele. Am citit ceva în jurnalul lui Ştefan Fay, mai demult. Era vorba de un vis, o întâlnire cu Napoleon în faţa unei table de şah, nu una de 8 pe 8 ci de 64 pe 64. Miliarde de combinaţii care stau să fie descoperite. Iar Napoleon i-a zis lui Fay ,, Dacă vrei să vezi victoria, vino mâine la Austerlitz !”. Aş da orice să am şi eu un asemenea vis. Doar să văd cum arată, cum sunt puşi caii, câte ture, nebuni, regine...  Şi dacă ar fi piesele din şahul de lux al domnului Iordache! Trebuie să descriu odată detaliat acel joc, este o operă de artă. Până atunci continui să lucrez la variante. Merge greu, nu mai am niciun chef, e primăvară. Dar continui, variantele la biologie sunt cele care mă stresează. Matematica e terminată de mult, fac sporadic, cât mă mai ajută răbdarea. Mai mult pe la ore. M-am mulţumit doar să joc un şah cu Vlad azi. L-am bătut fără probleme.