 |
 |
 |
| Pozele nu le-am făcut eu, ci un prieten. Mulţumesc, Dane! |
marți, 31 august 2010
Zlatna
Când le-am spus alor mei că plec la Zlatna au cam râs de mine. Nici eu nu eram tocmai sigur de decizie, dar vroiam prea mult să scap din oraş ca să refuz o ofertă. Şi m-am dus. Acum ştiu că nicio ezitare nu-şi avea locul. 
Am pus cortul în curtea unei case ţărăneşti cam abandonate, la aproximativ un kilometru de oraşul propriu zis. Lângă, la vreo câteva sute de metri, aveam un izvor, care curgea extrem de încet dar avea o apă extraordinară. Încă mă întreb cum de am fost aşa prost să nu iau măcar 2 litri. Asta se întâmpla sâmbătă. Atunci nu prea am făcut nimic, doar am stat la poveşti, am mâncat o chesă de mici fără muştar şi ne-am învârtit un pic prin Zlatna, târziu de tot. Centrul oraşului e chiar fain, cu trei biserici, băncuţe şi un bust al lui Avram Iancu. În rest am văzut magazine vechi, o casă de cultură aproape dărâmată şi multe priviri care ne cercetau cu un ochi critic şi parcă nu tocmai prietenos. Am făcut cunoştinţă cu nişte oameni faini de la Asociaţia de turism şi ecologie Trascău, le-am văzut sediul, platforma de antrenament şi galeria de trofee. Au vreo două dulapuri pline, sunt toţi tineri şi-şi iau munca foarte în serios. Pe drumul de întoarcere a început ploaia. întâi mai încet, apoi tot mai tare, până nu a mai putut fi ignorată. Eu am tot sperat că se va opri căci aveam plănuit un drum de 6 ore ziua următoare, pe Dâmbău. N-am avut noroc. A plouat toată noaptea dar surprinzător, n-a trecut prin cort. Ceea ce m-a surprins, pe bune. Cortul meu are vreo patru ani şi atunci l-am luat destul de ieftin. A intrat apă totuşi pe la uşă şi m-a udat tare la picioare. Ştiu că mă tot trezeam să-mi trag picioarele, căci le simţeam reci în sac. Atunci aveam impresia că sunt ud tot. De dimineaţă m-am convins ce şi cum. Duminică am umblat mai mult de 6 ore. Gazda ne-a dus undeva sus să vedem oraşul.
Am urcat un deal cu copaci rari, bolnavi, rămăşiţă a uzinei. Mi s-a spus că doar acel deal a mai rămas afectat, în rest s-a mai reparat. Într-adevăr, restul pădurii nu avea nimic. Am coborât pentru scurt timp, doar să mâncăm nişte pere moţeşti. Tatăl gazdei a venit să ne ducă pe alt undeva, într-un traseu mai lung. Şi-am tot umblat. Am văzut păduri întinse, numeroase urme de mistreţ, fâneţe întinse, un adăpost al unui fugar din anii 50 şi un grajd cu o placă interesantă. M-am delectat cu o privelişte fenomenală asupra întregii zone, o zonă cu adevărat superbă şi pe nedrept ignorată de excursionişti, din cauza faimei negative a oraşului. Pe drumul de întoarcere am mâncat cele mai bune prune din viaţa mea.
Ne-am întors frânţi de oboseală şi flămânzi căci sărisem peste masa de prânz. Am încropit rapid un foc şi am mâncat slănină la frigăruie, până s-a întors tatăl gazdei cu carne de mici şi piept de porc. Din care cred am mâncat pentru toată săptămâna. La final, am luat vreo patru pături din casă şi sigur n-am mai suferit de frig în cort. Ziua următoare am revenit acasă. M-am simţit extraordinar şi-mi pare rău că nu am descoperit locul acesta mai devreme. Însă, vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată.
sâmbătă, 28 august 2010
Plec
...cu cortul. În alt oraş, mult mai mic, mai poluat, istoric, înconjurat de păduri. Asta e tot ce ştiu. Şi-mi place. Iubita unui prieten a găsit un loc numai bun, zice ea, de pus cortul. O casă abandonată, la un kilometru şi ceva de respectivul oraş, cu un izvor prin apropiere. Sună bine. Vreau să fac duminică un drum lung, cu un rucscac în spate, cu apă în cele două pleoşti şi cu toporişca spânzurând de rucsac. Să gust cât pot din libertatea care se apropie de sfârşit, odată cu începerea facultăţii la Cluj. Vreau linişte. Vreau să încerc să uit că trăim într-o ţară în care totul merge prost, indiferent cine ar veni la guvernare. Sper ca măcar pentru două zile să uit de asta şi de multe altele. Am să iau cu mine Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată, un roman pe care l-am descoperit la anticariat nou nouţ şi pe care am dat doar 6 lei. Din primele pagini, pare să merite. Numai bun de citit în timpul plantonului, când voi fi singur cu focul şi stelele.
Când mă întorc, vreau să scriu un articol despre bibliofilie. Sunt adunător ( încă nu colecţionar) de cărţi vechi şi am putut aduna vreo 13 volume. Am început treaba asta acum un an. Nu am un motiv anume pentru care să scriu despre asta. Pur şi simplu îmi alung nişte frustrări scriind despre ceva ce-mi place. Ar mai urma articole despre filatelie şi etnografie, chestii cu care iarăşi mă ocup. Asta pe mai încolo. Mă întorc luni..
Când mă întorc, vreau să scriu un articol despre bibliofilie. Sunt adunător ( încă nu colecţionar) de cărţi vechi şi am putut aduna vreo 13 volume. Am început treaba asta acum un an. Nu am un motiv anume pentru care să scriu despre asta. Pur şi simplu îmi alung nişte frustrări scriind despre ceva ce-mi place. Ar mai urma articole despre filatelie şi etnografie, chestii cu care iarăşi mă ocup. Asta pe mai încolo. Mă întorc luni..
vineri, 27 august 2010
Iubim
Stau şi mă întreb ce pot scrie despre Iubim a lui Octav Dessila. Tocmai am terminat-o şi mi-am propus să-i fac şi recenzia. După cum mă cunosc, deşi e două noaptea, n-am să mă culc până n-o chiar fac. Am scris acum câteva zile despre pragul critic de 50 de pagini şi despre faptul că nu o recomand. Ar trebui să retractez: o recomand, dar doar celor iniţiaţi, răbdători şi cu un pic de dragoste pentru limba moldovenească mai veche. De preferabil să le placă şi Ionel Teodoreanu, singurul autor cu care parcă îl pot compara, la nivel de limbaj. Ah, încă un lucru: cartea are trei volume. Se recomandă cititori experimentaţi.
Sincer să fiu, mă aşteptam la un pic altceva, mai în genul lui Mircea Eliade sau Camil Petrescu. La alt 
limbaj, să fiu mai exact. Dacă stau să mă gândesc, pragul de 50 de pagini este necesar doar pentru a te obişnui cu limbajul. Sau cam aşa a fost la mine. O limbă moldovenească, plină de inversiuni, sonoră, atât de străină încât am citit pasaje întregi de două ori. Cel puţin la început. Probabil sunt prea familiarizat cu literatura bucureştenilor interbelici astfel că mă încurcă termenii ,,cucoane”, ,,cuconiţă”, după fiecare nume. Astea sunt, la urma urmei, nimicuri, nu au de ce sta în calea lecturii.
Acţiunea prinde repede. În Iaşul anilor '30, profesorul Neculai Brateş este o celebritate datorită romanelor sale şi a conferinţelor pe care le ţine la Universitate, foarte populare printre studenţi. La 42 de ani duce o viaţă boemă, petrecând mult timp în cârciumile ieşene, alături de cel mai bun prieten al său, cuconul Stejărel Racotă. Un prieten bun al celor doi este fostul preşedinte al tribunalului din Iaşi, cuconul Costăchel Boian. Fiica acestuia, Dana, elevă de liceu, se ataşează mult de Brateş, între cei doi înfiripându-se o prietenie frumoasă. Frére Culai, va ajunge treptat o persoană indispensabilă Danei, care îl cheamă la ea pentru tot felul de pretexte. Treptat, se îndrăgosteşte de el, în ciuda diferenţei de vârstă, a aspectului dezordonat al lui Brateş şi a unui tânăr frumos, Dodo Cudalbu, care îi dădea târcoale. Brateş simte acelaşi lucru dar, conştient de diferenţele dintre ei, mai ales de vârstă, încearcă să-şi reprime sentimentul. Stejărel Racotă, un bătrânel spiritual, foarte pasionat de Iaşul vechi, îl sfătuieşte să lase totul pe mâna destinului. În acest timp, Dana mărturisea părinţilor ei că-l iubea pe Frére 
Culai, porecla dată de ea lui Brateş, şi că este hotărâtă să se mărite cu el. Cunoscându-l pe Neculai Brateş şi văzând hotărârea fiicei lor, cuconul Costăchel şi cucoana Roxana acceptă căsătoria celor doi. Acesta ar fi finalul volumului I. Cum eu nu prea ştiu să fac recenzii, mai bine mă opresc din povestit cartea. Să nu uit doar să spun că Brateş mai era iubit şi de o colegă de liceu a Danei, Aniuta Golub. Atât . Sunt multe lucruri care se întâmplă în roman, dar nu vreau să le dezvălui. Aşa e când sunt multe volume. Dacă le-aş dezvălui, aş strica poate surpriza cuiva şi ar fi păcat. Doar de asta nu citesc nici eu prefeţele. Tind să povestească ceea ce eu nici n-am început să citesc. Dragostea e oarbă. Acesta ar fi mesajul cărţii şi pentru asta o recomand. Dragostea nu ţine de nimic şi apare spontan, din neant, fără ca nimeni să-i cunoască cu adevărat izvorul. Am tăcut. Lectură plăcută!
joi, 26 august 2010
Divagaţii
Memoriile lui Eliade ar merita din partea mea o recenzie lungă de tot şi cât se poate de cuprinzătoare. E cartea pe care am deschis-o de cele mai multe ori şi mereu am avut senzaţia că am descoperit ceva nou, trecut cu vederea la fosta deschidere. Complet nu cred c-am recitit-o niciodată. Prima lectură a fost acum vreo patru ani, când eram pe a 9-a şi participam la un proiect legat de aniversarea unui secol de la naşterea lui Mircea Eliade. Nu mai ştiu exact ce trebuia să fac căci până la urma acela a fost proiect doar cu numele. Nu s-a mai finalizat. Era vorba, parcă, de nişte recenzii, pentru ceva lucrări de filosofie, la alegere. Printre ele se număra şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Liiceanu, mult mai scurt decât Memoriile. O clipă am fost tentat s-o aleg pe aia. N-am făcut-o. Citisem de Mircea Eliade Maitreyi, Romanul adolescentului miop şi Şantier. Mă fascina cultura autorului, personalitatea lui, cu care uneori mă identificam. Şi am ales aşadar Memoriile, o carte de vreo 500 şi ceva de pagini, toată albă, nou nouţă, cu o însemnare mică pe coperta 4 făcută cu creionul. Profesoara care mi-a dat-o nu mi-a mai spus când s-o înapoiez. Nu era de la bibliotecă, ci de la nu ştiu ce fundaţie, organizaţie, ceva pe acolo. De atunci nimeni nu mi-a mai cerut-o vreodată. Nici recenzie nu i-am făcut, nu din lene, ci pentru că tot proiectul s-a evaporat, nu ştiu din ce cauză. Pur şi simplu n-a mai pomenit nimeni de el.
Cartea a rămas la mine. Acum are coperţile mai galbene, paginile mai murdare, iar semnul de pe coperta 4 nu l-am sters nici până acum. Nu ştiu de ce. Am redeschis-o astăzi pe la perioada studenţiei lui Eliade şi a primelor sale articole din Cuvâtul lui Nae Ionescu. Am redescoperit partea în care autorul vorbea de ciclul scrisorilor către un tânăr provincial, cum îi îndemna tânărul Eliade pe colegii săi de generaţie să creeze, să muncească şi, mai ales, să ignore orice tip de melancolie.
În goana lui de atunci după luptă, Eliade ignora complet factorul destin. Nu e nici acum acelaşi lucru să te naşti într-un oraş mare, unde vezi şi simţi cum lucrurile se mişcă, unde găseşti orice cărţi şi oameni pasionaţi de ele sau să te naşti într-un colţ de tară. Azi nu cred că mai putem vorbi de provincie. Poate doar în sens geografic. Intelectual, însă, suntem toţi conectaţi informaţional prin televiziune şi internet. Cărţile contează acum mult prea puţin, dar posibilitatea de a le procura face diferenţa. Mi-a spus cineva că din Piaţa Universităţii se poate cumpăra orice carte, la un preţ iluzoriu, cel mai mare fiind de 10 lei. Nu ştiu dacă e adevărat. La mine, în oraşul meu cu miros de praf şi de cărămizi, există un singur anticariat. E un noroc că există şi acela, fiindcă în împrejurimi nu mai e niciunul. Înainte erau trei, unul a dat faliment, celălalt s-a transformat în papetărie. Ani de zile am cumpărat de acolo cărţi după ore întregi de stat printre rafturi, de scotocit printre maldăre prăfuite. Am avut bucurii mari când găseam vreo carte îndelung căutată şi dezamăgiri la fel de mari când altcineva cumpăra înaintea ceva ce ochisem eu. Prin asta cred că am fost norocos. Încă sunt, de fapt. Multe alte oraşe n-au anticariate. Bineînteles, poate acolo nici nu se simte nevoia. Mă întreb câţi oameni de vârsta mea mai ştiu ce e ăla şi nu se gândesc la ceva împotriva cariilor dentare. Probabil nu vreau să ştiu răspunsul.
În oraşul meu nu există teatru. Asta i-ar fi fost greu lui Eliade să-şi imagineze. Am ajuns ca în România mileniului trei, teatrul să fie un apanaj al oraşelor mari. Un lux. Păcat. Mai vin din când în când trupe în turneu, majoritatea cer bani mulţi. Trupe mici au mai venit din Sibiu, de pe la Facultatea de Actorie, cu preţuri accesibile. Dar asta se întâmplă rar, mult prea rar pentru ca cineva să-şi formeze o deprindere.
Rămâne totuşi munca de care vorbea Eliade, elanul creator, destinul. M-am învăţat să gândesc că lucrurile care trebuie să se întâmple se chiar întâmplă, indiferent de obstacole. Şi poate până la urmă mai există provincie şi informaţională, sau, mai bine zis, culturală. Evenimentele culturale importante, cenacluri, expoziţii, sunt apanajul oraşelor mari. Cele mici sunt secate. Contează? Fireşte. Doar că nu decisiv. Este aici o discuţie superbă despre naşterea unui scriitor şi despre o carte pe care am citit-o şi eu. Merită, nu doar pentru că e recomandată de Liiceanu. Ce să mai zic? Aşa cum somnul raţiunii naşte monştrii, talentul şi cultura vastă pot naşte doar capodopere. Fără limite de vârstă, fără orice alte oprelişti…
Cartea a rămas la mine. Acum are coperţile mai galbene, paginile mai murdare, iar semnul de pe coperta 4 nu l-am sters nici până acum. Nu ştiu de ce. Am redeschis-o astăzi pe la perioada studenţiei lui Eliade şi a primelor sale articole din Cuvâtul lui Nae Ionescu. Am redescoperit partea în care autorul vorbea de ciclul scrisorilor către un tânăr provincial, cum îi îndemna tânărul Eliade pe colegii săi de generaţie să creeze, să muncească şi, mai ales, să ignore orice tip de melancolie.
În goana lui de atunci după luptă, Eliade ignora complet factorul destin. Nu e nici acum acelaşi lucru să te naşti într-un oraş mare, unde vezi şi simţi cum lucrurile se mişcă, unde găseşti orice cărţi şi oameni pasionaţi de ele sau să te naşti într-un colţ de tară. Azi nu cred că mai putem vorbi de provincie. Poate doar în sens geografic. Intelectual, însă, suntem toţi conectaţi informaţional prin televiziune şi internet. Cărţile contează acum mult prea puţin, dar posibilitatea de a le procura face diferenţa. Mi-a spus cineva că din Piaţa Universităţii se poate cumpăra orice carte, la un preţ iluzoriu, cel mai mare fiind de 10 lei. Nu ştiu dacă e adevărat. La mine, în oraşul meu cu miros de praf şi de cărămizi, există un singur anticariat. E un noroc că există şi acela, fiindcă în împrejurimi nu mai e niciunul. Înainte erau trei, unul a dat faliment, celălalt s-a transformat în papetărie. Ani de zile am cumpărat de acolo cărţi după ore întregi de stat printre rafturi, de scotocit printre maldăre prăfuite. Am avut bucurii mari când găseam vreo carte îndelung căutată şi dezamăgiri la fel de mari când altcineva cumpăra înaintea ceva ce ochisem eu. Prin asta cred că am fost norocos. Încă sunt, de fapt. Multe alte oraşe n-au anticariate. Bineînteles, poate acolo nici nu se simte nevoia. Mă întreb câţi oameni de vârsta mea mai ştiu ce e ăla şi nu se gândesc la ceva împotriva cariilor dentare. Probabil nu vreau să ştiu răspunsul.
În oraşul meu nu există teatru. Asta i-ar fi fost greu lui Eliade să-şi imagineze. Am ajuns ca în România mileniului trei, teatrul să fie un apanaj al oraşelor mari. Un lux. Păcat. Mai vin din când în când trupe în turneu, majoritatea cer bani mulţi. Trupe mici au mai venit din Sibiu, de pe la Facultatea de Actorie, cu preţuri accesibile. Dar asta se întâmplă rar, mult prea rar pentru ca cineva să-şi formeze o deprindere.
Rămâne totuşi munca de care vorbea Eliade, elanul creator, destinul. M-am învăţat să gândesc că lucrurile care trebuie să se întâmple se chiar întâmplă, indiferent de obstacole. Şi poate până la urmă mai există provincie şi informaţională, sau, mai bine zis, culturală. Evenimentele culturale importante, cenacluri, expoziţii, sunt apanajul oraşelor mari. Cele mici sunt secate. Contează? Fireşte. Doar că nu decisiv. Este aici o discuţie superbă despre naşterea unui scriitor şi despre o carte pe care am citit-o şi eu. Merită, nu doar pentru că e recomandată de Liiceanu. Ce să mai zic? Aşa cum somnul raţiunii naşte monştrii, talentul şi cultura vastă pot naşte doar capodopere. Fără limite de vârstă, fără orice alte oprelişti…
duminică, 22 august 2010
Infuzie de tradiţie
Am revenit azi de la Vinerea, unde am petrecut ultimele zile. E satul natal al mamei şi sărbătoreşte anul acesta 700 de ani de la atestarea documentară. Mama a insistam să merg şi eu, atât de mult că până la urmă am acceptat. Nu mă aşteptam la nimic special în afara unor manifestări seci, care pot fi gustate doar de vinereni. Eu, nefiind vinerean, mă consideram imun. N-am fost. M-am simţit bine, bând bere cu un conţinut de alcool suspect de scăzut, la pahar de plastic ( pe pahar scria Ursus, pe dozator la fel, dar cică era de fapt Timişoreana), ascultând o trupă obscură din Sebeş şi căscând ochii ca mulţi alţii la un foc de tabără de 4 metri înălţime. Încă mă întreb dacă am gusturi primitive. Probabil că da. Şi totuşi, aş vrea să ştiu unde vorbea Paler de progresul tehnologic ce alimentează regresul spiritual. Căci poate asta e problema la mine. Uit bucuriile simple, berea proastă băuta pe iarbă, la aer curat, libertatea sub un cer plin de stele, lângă un foc imens, cu lumină şi căldură. Iar asta a fost ieri. Azi a fost parada portului popular, unde am participat la insistenţele mai puţin drăgăstoase ale unchiului meu, care lucrează în poliţie. S-a întâmplat ceva ce chiar nu credeam că se va întâmpla: mi-a plăcut. Chiar mult. I-am admirat sincer pe cei care au stat azi în soare, au defilat şi au jucat în faţa tuturor. Erau mulţi tineri de la diferite ansambluri folclorice, oameni care în loc să se dea prin cluburi şi să joace Counter Strike repetă nişte paşi şi nişte sărituri cu originea de mult pierdută, care chiar nu le vor folosi la nimic. Nu crede nimeni că eşti mai cool dacă ştii mişcări de căluşar. Şi totuşi, ei le-au învăţat şi azi au venit, prin soare şi praf, să-şi arate talentul. Lucru pentru care au tot respectul meu.
Îmi pare rău că n-am făcut poze. Aparatul mi-a fost acasă, uitat, fără baterii. Mi-ar fi plăcut să am aşa, o imagine, două, aşa, de gest. Cam atât. Mă tot sufoc în oraşul ăsta, cred că voi pleca imediat. Cu cortul. Undeva, cândva, cât mai aproape. Pentru ultimele săptămâni de vacanţă, pentru linişte.
PS: Am citit primul volum din Iubim, al lui Dessila. Nu o recomand. Trebuie nervi. Nu e o carte proastă, dar e un prag de vreo 50 de pagini pe care trebuie să-l treci. Abia după aceea începe să merite.
Îmi pare rău că n-am făcut poze. Aparatul mi-a fost acasă, uitat, fără baterii. Mi-ar fi plăcut să am aşa, o imagine, două, aşa, de gest. Cam atât. Mă tot sufoc în oraşul ăsta, cred că voi pleca imediat. Cu cortul. Undeva, cândva, cât mai aproape. Pentru ultimele săptămâni de vacanţă, pentru linişte.
PS: Am citit primul volum din Iubim, al lui Dessila. Nu o recomand. Trebuie nervi. Nu e o carte proastă, dar e un prag de vreo 50 de pagini pe care trebuie să-l treci. Abia după aceea începe să merite.
miercuri, 18 august 2010
Un Supleant şi fiica puterii
Am terminat ieri Supleantul lui Petru Popescu. L-am cumpărat prin mai, de la un târg de carte, alături de nişte Llosa şi Kundera. De Petru Popescu am auzit vara trecută, când am citit Prins, un roman emoţionant pe care era nici să nu-l citesc ( eram la o benzinărie în Sibiu şi tata a văzut romanul, apărut în Biblioteca pentru toţi. M-a întrebat dacă să-l cumpere, iar eu, neauzind de autor, i-am spus să nu dea banii, că aveam altele de citit. Tata i-a dat, totuşi.) şi care merită un loc la vedere în fiecare bibliotecă. Am fost la început surprins nu de acţiunea romanului ci de modul în care este prezentată. Povestea este spusă la persoana I de protagonistul cărţii, chiar scriitorul Petru Popescu, şi cuprinde o grămadă de elemente reale din biografia personajelor, atât de multe încât mi-a trecut prin cap că acest roman ar fi chiar o confesiune. Este, dar într-o foarte mică măsură. Romanul se referă la relaţia dintre scriitorul de succes din anii '70 şi Zoe Ceauşescu, fiica dictatorului. Pornind de la faptul real, relaţia lor, Popescu creează o ficţiune savuroasă, incitantă, care surprinde la tot pasul. Nici nu ştiu cum ar trebui să scriu despre protagonistul acestei opere, cum ar trebui să-l numesc.
Protagonistul, acest alter ego al lui Popescu ce îi poartă numele, o întâlneşte pe fiica lui Ceauşescu într-un avion, în RDG, pe drumul spre România. Zoe îl cheamă lângă ea, cei doi discută, cu securiştii lângă ei şi au un schimb dur de replici la un moment dat legat de situaţia reală a ţării. Fiica lui Ceauşescu îi citise cartea, care făcea atunci furori în rândul tineretului şi se simţea atrasă de el. Cei doi se mai văd şi la Bucureşti, se întâlnesc, discută, iar scriitorul devine încet-încet fascinat de ea, spre stupefacţia celor patru prieteni buni ai săi. Fiica puterii chiar îi va dărui noului prieten o maşină de scris performantă, în cadrul unei scene care chiar merită citită şi savurată, alături de o invitaţie în grupul de reporteri care îl însoţeşte pe Ceauşescu în turul său în America Latină. Popescu acceptă, vrăjit de dorinţa de a părăsi România, şi reuşeşte să mai includă un prieten, fotograf, în acel turneu. În America Latină, Popescu şi Zoe se apropie tot mai mult, fac dragoste într-o râpă lângă Machu Pichu, iar după asta, el, pradă unei surescitări intense, o ia la fugă prin junglă, spre graniţa cu Brazilia, spre libertate.
Ce mi-a plăcut la cartea asta? Multe. Am văzut mentalitatea tinerilor din anii şaptezeci, dorinţele lor, limbajul şi felul lor de a gândi. Mi-a plăcut mult schimbarea poveştii, modificarea ei şi personajul Zoei, descrisă ca o fată timidă care încearcă să schimbe lucrurile în bine, cultă, deloc îngâmfată, în contrast cu părinţii şi fratele ei, Nicuşor. Am savurat scenele când Ceauşescu şi nevasta lui vorbeau şi dădeau ordine, care scoteau în evidenţă grandonamia amândurora şi dorinţa lor puternică şi hazlie totodată de a se impune în faţa lumii. Cred că aveam nevoie şi de o astfel de carte, după ce am citit lucrarea lui Cartianu, mai pe la începutul verii. E o carte uşoară, care se lipeşte de mână în orice perioadă a anului, oricând ai citi-o, care te ţine cu sufletul la gură la de prima la ultima pagină. Ce pot să zic mai mult decât: lectură plăcută!
marți, 17 august 2010
Salonul roşu
Hai să mă apuc de recenzie. E doar ora unu noaptea, o oră extrem de potrivită de altfel. Oricum, să-i dăm drumul!
Jurnalist în tinereţe la câteva mari cotidiene din Stockholm şi artist în devenire, cu bogate relaţii în lumea artistică a perioadei, tânărul August Strindberg şi-a folosit fără îndoială propria viaţă şi propriile experienţe ca model pentru crearea situaţiilor din primul său roman, Salonul roşu. Aceasta este romanul care l-a făcut celebru pe sudezul în vârstă de doar 30 de ani , astăzi considerat primul roman modern din literatura suedeză. E povestea lui Arvid Falk, un tânăr funcţionar dezamăgit de felul în care mergeau lucrurile în instituţiile publice, idealist şi dornic de acţiune. Deşi avea un post bun, el demisionează pentru a deveni jurnalist şi scriitor, având de publicat şi un volum de poezii. La începutul cărţii, Falk se împrieteneşte cu un grup de artişti săraci, care se întruneau într-un salon roşu dintr-un cunoscut local sudedez, care mai există şi astăzi. Entuziasmat la început, tânărul Falk este dezamaăgit apoi devine din ce în ce mai dezgustat de noua sa condiţie, pe măsură ce-şi dă seama de compromisurile pe care trebuie să le facă şi de adevărata faţă a presei, controlată de indivizi meschini şi inculţi, care au însă putere absolută asupra imaginii şi destinului multor persoane. Perseverent, el va trece de la ziare mondene la ziare muncitoreşti, va îmbrăţişa tot felul de cauze, se va îndrăgosti şi va suferi din această cauză, luptând mereu cu sărăcia. Succesul îi va surâde palid odată cu apariţia volumului său de poezii, bine primit de public, numai pentru a se scufunda din nou în depresie, mai adânc. Sfârşitul romanului este unul fericit, căci protagonistul, după un voiaj pe mare în compania unui excentric, îşi pune ordine în viaţă şi redevine funcţionar, începe să câştige iarăşi bine şi se logodeşte cu o fată pe care o iubeşte. Va rămâne doar cu un soi de teamă faţă de presă, pe care nu o va mai citi niciodată. Finalul ne prezintă un Arvid Falk dedicat muncii şi logodnicei, pe deplin vindecat de ambiţiile artistice.
Alături de Falk mai apar personaje secundare foarte bine conturate: pictorul Selle, recompensat într-un final pentru talentul său, pictorul Lundell, tipul slugarnicului, sculptorul Olle care va avea un destin nefericit, filosoful nihilist Ygberg, artistul idealist Rehnjelm care încearcă să se facă actor dar umilinţele şi opreliştile îl determină să renunţe etc.
Romanul este bine scris, deşi trebuie să recunosc că am citit şi cărţi mai bune vara aceasta. Tema este ceea ce m-a atras de fapt şi ceea cve îi chiar dă valoare. Pentru tema lui complexă, eu îl recomand mai departe.
- Poate nici nu citiţi cărţile pe care le recenzaţi
- Cine crezi că are timp să le citească? Nu-i destul să scrii despre ele? Citeşti ziarele şi asta e prea de ajuns. De astfel, principiul nostru este să facem praf totul.
- Da, dar e un principiu prost.
- Aş! Prin asta îi câştigăm de partea noastră pe toţi duşmanii şi pizmaşii scriitorilor- şi asta este chiar majoritatea. Cei neutri citesc cu mai multă plăcere mustrări la adresa altora, decât laude. Pentru cel necunoscut este o încurajare şi o consolare să vadă cât e de spinos drumul celebrităţii. Nu e adevărat?[…]
- Dar voi derutaţi opinia publică!
Publicul nu vrea opinii, publicul vrea doar să-şi satisfacă pasiunile. Dacă îţi laud inamicul, te răsuceşti ca un vierme şi zici că îmi lipseşte discernământul, dacă îţi laud prietenul, găseşti că am discernământ. ( pag. 280 )
sâmbătă, 14 august 2010
Din jurnalul unui şahist - partea a IV-a
Joi, 29aprilie
Simultanul e mâine. Am jucat azi şah cu calculatorul, m-am încurcat, am fost şi nervos. Nu mai am răbdare. E totul atât de searbăd, de insipid. Probabil sunt doar obosit. Mi-e obosită mintea. În fond mâine nu pot câştiga. Nu pot face nici măcar remiză. N. este mare maestru internaţional. Ce urmăresc atunci?
În viaţa mea de acum am pătruns într-un cerc vicios. Nu am cum să ies şi nici nu văd nicio rezolvare. Şahul nu mai este un refugiu. Este altceva. Îmi dau seama perfect că sunt la răscruce de drumuri când trebuie să mă hotărăsc cu adevărat ce fac în viaţă. Sunt măcinat de iubiri şi obsesii. Sunt sătul. Am nevoie de ceva, de adrenalină. Probabil asta caut în simultanul de mâine. Nu ştiu ce pot să fac mai mult. Mă surprinde cât sunt de lucid. E singurul moment în care îmi urăsc această cruntă luciditate, care azi mă împiedică să văd vreo cale de ieşire. E şah. Pentru mine, de la soartă. Bine că nu e şi mat. Ba nu. Matul nu are cum să fie, există veşnic câte o pătrăţică liberă, o piesă sacrificată sub formă de compromis. Sunt milioane de poziţii de pat în cel mai rău caz. Azi, de bine de rău, nu mă mai pot antrena. Nici învăţa. Mi-e crunt de ciudă că am Bac. Anul trecut pe vremea asta eram la Bucureşti. Luptam pentru a fi campion naţional. Reuşita aceea a fost tot ce am făcut mai bun. Apoi a urmat retragerea. Ba nu! Nu m-am retras nicăieri. Şi asta am s-o arăt mâine!
Plec să mă plimb. Apoi somn, căci mâine dimineaţă.... Mâine dimineaţă trebuie să lupt. Să dau tot ce am mai bun! Nu am voie să mă panichez, trebuie să văd totul. Maestrului cu siguranţă îi este mai greu. Gata. Nu mai scriu nimic azi. Am plecat.
Vineri, 30 aprilie
Nici nu ştiu de unde să încep. Sau măcar cu ce. E o întreagă tevatură aici, în capul meu, în mansarda mea, şi-n toată viaţa care acum bate în mine cu lovituri de ciocan. Încerc s-o iau cronologic, deşi m-am gândit că azi aş putea să nu scriu în jurnal. Voi scrie totuşi. Doar să găsesc cum.
Sala întreagă era plină. Nu ştiu câţi şahişti erau, nu mi-am mai putut da seama. Era şi lumină. Multă lumină caldă, de aprilie, care se revărsa în torente peste tablele, piesele şi peste toţi concurenţii din sală. Tremuram ca varga. Ca la primele concursuri. Undeva, într-un colţ, fostul meu antrenor dădea sfaturi unor puşti mai mici. Probabil îi imbărbata, le explica că e ceva fără importanţă. Şi cei mici erau destul de pătrunşi de moment. Toţi încercau să vorbească deodată. Antrenorul m-a văzut într-un târziu şi mi-a făcut semn. Am început să fac paşi mecanic, încet. Ne-am întâlnit pe la jumătatea drumului. Mi-a strâns mâna, se vedea clar că nu se aştepta să fiu acolo. În ochii lui eram cauză pierdută. Am reuşit să bâlbâi ceva, printre frisoanele care mă atacau cu putere. Căutam cu privirea vreo rază de lumină caldă, din cele care năvăleau din plin. Am putut să explic ce caut acolo şi să cer un loc. M-a condus, ca pe vremuri, către o tablă, între doi copii mai mici. Când mi-a urat succes am avut impresia că vocea îi tremura. S-a întors rapid, cu paşi repezi, către ceilalţi elevi. Eu am căzut pe scaun. Într-un târziu am deschis sticla cu apă plată să umplu paharul. Dintr-o dată s-au ridicat toţi în picioare, antrenorii s-au depărtat. Intrase maestrul. Am tâşnit şi eu împins de un resort. Ţin minte cum am strâns pumnii. Din vedere îl ştiam. Mă mai văzuse pe la concursuri. Privirea i s-a oprit la un moment dat asupra mea. Buzele mele au rostit un salut, şoptit, amestecat cu zâmbet. Imediat simultanul a început. Aveam timp, maestrul N. nu a venit la mine, mai avea. Mi-am imaginat ca pe vremuri falanga de pioni, generalii care urlă, caii care bat nervos din copită. Apoi, pe undeva prin centru regele, distins, zâmbitor şi regina, o amazoană frumoasă care se joacă cu stiletul ei. Vântul bătea încet, din spatele meu, aruncând praf în ochii celeilalte armate. Aşa m-a învăţat domnul Iordache să gândesc. Să-mi imaginez avantaje. Mereu avantaje. Am devenit calm şi-am zâmbit. Atunci a mutat maestrul. Primul pion a tâşnit două pătrăţele din rândurile albe. Am mutat şi eu un pion, cel din faţa reginei. Deschiderea mea clasică, cu care eram cel mai obişnuit. Apoi gândire. Calm. Atac. Posibilităţi de atac. Ce piese trebuie apărate şi cum? Totul fugea în mintea mea până am strâns din dinţi să încetinesc. Ce-a de-a doua mutare. Alt pion. La fel şi la mine. Am mutat simetric. Va scoate calul. Cel din dreapta. Cavaleria uşoară. Vor ataca şi vor arunca săgeţi. Da, dar vor fi oprite de vânt. Calm. Vroiam doar să fiu calm. Încă o mutare de-a maestrului. Am mutat rapid, pe nesimţite. Am scos nebunul. A trecut. Privirea mea s-a abătut şi asupra celorlalţi. La fel de încordaţi ca mine. Marea majoritate. M-am calmat cu apă. Ştiu doar că am intrat în pielea regelui. Nu mai eram participant la simultan, eram acolo, printre piesele vii care depindeau de mine.
Au urmat nişte mutări de uzură. Piesele noastre nu s-au atins. Ştiam că nu mai era mult. Construisem o defensivă, vroiam să atac. La albe era aceeiaşi chestie. Am luat apă. Un zgomot de scaun la depărtare de mine. Cineva s-a ridicat. E mai mic decât mine. Mat. Un mat rapid, de maestru. M-am aplecat asupra pieselor mele. Ştiu că gândeam mult şi băteam ditiramba pe masă. Toate piesele erau apărate. Nu puteam forţa nimic. Da, dar atacul frontal e inutil. Victoria necesită inteligenţă. Iar eu o aveam. Am încredere în mine. nu mai ştiu când ne-am ciocnit. Piese luate. Am pierdut un cal şi un pion. Cu preţul unui nebun. Maestrul a zâmbit. Când a ajuns la cel de lângă mine a aruncat încă o privire pe tabla mea. Ceva nu-i dădea pace. Mi se părea că sunt departe de şah. Trebuia gândit. Când a revenit aveam şi eu un soi de plan. Ceva care să mă facă să câştig timp. În stânga mea celălalt pierdea piese. Se panicase rău de tot. Rândul meu. Am atacat. Mi-a ieşit. Nu era nimic, doar un zâmbet smuls adversarului, semn că am părăsit media. Dar nu aveam de gând să-i dau importanţă. Cel din dreapta mea a luat mat. S-a ridicat demn, a dat mâna cu maestrul şi a plecat. Am mai analizat încă odată dacă nu sunt cumva în pericol. Un şah se contura, la câteva mutări distanţă. Când mi-a venit rândul m-am ocupat de zona vulnerabilă. Mutări ofensive. Le-am contrat. A pierdut parcă un pion. Parcă. Asupra minţii mele se lasă o ceaţă. Ştiu că eram transpirat. Mi-au mai adus o sticlă de apă. Zgomot de scaune date în spate şi mat-uri. Unele aproape. Nu aveam ceas. Cât timp să fi trecut? Un şir de mutări, apoi timp mort. Adversarul avea şi el o zonă forte, aveam şi eu. Trebuia să scot piese de acolo, să atac, să sparg. Dacă eram rege aş fi trimis cavaleria grea. Aici un cal nu făcea nimic. Ar fi pierit de mâna unui nebun, a unui pion. Şi regina avea bătaie pe acolo. Zonă de foc. Jucam defensiv şi asta mă înciuda. Stupid , când mi-a venit rândul, am schimbat locul reginei. Pentru marele atac. Câteva piese îşi schimbară locul. Nu mai ştiu care şi ce trebuia să se întâmple. Dacă aş fi ştiut nu se întâmpla ce s-a întâmplat. M-am trezit în şah. O singură şansă să mă scot: trebuia sacrificată regina. Pentru atât de puţin. Dar asta era singura şansă. Mi s-au împăienjenit ochii. Mâna cu care am apucat piesa vitală tremura. S-a petrecut iute, regina s-a dus. Nu mai ştiu ce am mutat. N. s-a îndepărtat. Am lăsat capul pe spate. Mai erau vreo 5. Cu tot cu mine. Urma să plec, o ştiam. Lupta mi se părea pierdută şi-mi venea să plâng de furie. Tura din dreapta nici nu se mişcase. Stătea imobilă, când ar fi putut acoperi cu săgeţi atacul vrăjmaşului. Am scos-o din letargie. Cineva a mai plecat. Cu capul în pământ. Aşa voi pleca şi eu. Gândul m-a umplut de curaj. Am ridicat privirea. Antrenorul mă privea. A ridicat degetul în semn de încurajare. Eram singurul lui elev de pe acolo. Repetam în sinea mea:calm! Şi m-am calmat. Nu mai aveam nimic de pierdut. Un rege de apărat, să nu mai pic în şah.. Tabla era un câmp de luptă pe care trebuia să-l cuceresc. Să ating centrul , căci eram împins. Şi gata, a venit la mine. Schimb de piese. Tura mea îi ia calul. Zâmbet. A plecat. Zgomote de scaun. A venit spre mine. Frisoanele m-au reapucat căci trebuia să aplic tot ce plănuisem rapid, cu puţin timp de gândire. Era uimitor. Rămăsesem singur! Nu ştiu când, cum s-a întâmplat. Maestrul N. mi-a strâns mâna. M-a cuprins ameţeala şi am luat apă. Ştiu că eram leoarcă de sudoare. Adversarul zâmbea, la fel de transpirat. ,, Nu va fi uşor!”. Cu acelaşi zâmbet gentil a mutat regina. Mutare ciudata. Gratuită. Maestrul îşi sacrifică dama. Nu era apărată de nimic. Am tresărit şi m-am aruncat asupra ei. Am luat-o cu singurul nebun pe care-l mai aveam. Cu asta era gata. Gestul fusese făcut pentru a echilibra partida. Spirit de fairplay. Nu-l puteam bate în veci cu dama pe tablă. Dar oare? Oare n-a văzut ce a făcut? O singură piesă nu mai era apărată, un atac cu tura era ideal. Tura mea cea norocoasă. L-am făcut. Maestrul se schimbă la faţă. Îi spărsesem un bastion de nădejde. Încă nişte mutări şi îi puteam da şah.
Am zâmbit. Mi-a întors zâmbetul. Tremuram din nou. Ştiam că ce va urma va fi decisiv şi mi se părea uimitor. Şi acum mă întreb: uimitor pentru ce? Nu-l puteam bate, era clar. Îl priveam. Era o statuie. Gândea. O mutare el. Una eu. Am pierdut tura. Nici urmă de zâmbet, nici nimic. Putea urma o avalanşă. Am ştiut clar ce trebuia să fac. L-am privit, transpirat, un uriaş monument al muncii. Sportiv adevărat. Nu ştiam cum să întreb. Abia mai aveam voce. Am scăpat o şoaptă. Maestrul N. m-a privit. Ştia şi el ce vreau. M-a lăsat să vorbesc. ,, Acceptaţi remiza ?”. Figura lui s-a destins. Un zâmbet, apoi mâna întinsă peste câmpul nostru de bătălie. I-am dat mâna, a mea era moale ca o cârpă. Ne-am ridicat amândoi în picioare, în ropot de aplauze. L-am privit pe antrenor şi am văzut cât era de mândru. Regret mult că nu m-a văzut şi domnul Iordache. Aveam să regret mult mai multe. Dar acela a fost momentul meu de glorie. Am avut şi lacrimi, dar nu de furie. Era mai mult decât puteam să cer. Un ceas mai târziu plecam acasă cu un trofeu, o nouă ,, tinichea”, şi cu volumul de tactici al maestrului, cu autograf. Sub dedicaţie mai era şi numărul la care trebuie să-l caut după Bacalaureat. Urma să se ocupe de mine. Sunt încă ameţit şi parcă tremur. Dar am încredere că prin muncă pot ajunge doar acolo unde îmi propun. Iar noaptea mă învăluie şi mă pot acum odihni, după cea mai frumoasă remiză din viaţa mea.
Simultanul e mâine. Am jucat azi şah cu calculatorul, m-am încurcat, am fost şi nervos. Nu mai am răbdare. E totul atât de searbăd, de insipid. Probabil sunt doar obosit. Mi-e obosită mintea. În fond mâine nu pot câştiga. Nu pot face nici măcar remiză. N. este mare maestru internaţional. Ce urmăresc atunci?
În viaţa mea de acum am pătruns într-un cerc vicios. Nu am cum să ies şi nici nu văd nicio rezolvare. Şahul nu mai este un refugiu. Este altceva. Îmi dau seama perfect că sunt la răscruce de drumuri când trebuie să mă hotărăsc cu adevărat ce fac în viaţă. Sunt măcinat de iubiri şi obsesii. Sunt sătul. Am nevoie de ceva, de adrenalină. Probabil asta caut în simultanul de mâine. Nu ştiu ce pot să fac mai mult. Mă surprinde cât sunt de lucid. E singurul moment în care îmi urăsc această cruntă luciditate, care azi mă împiedică să văd vreo cale de ieşire. E şah. Pentru mine, de la soartă. Bine că nu e şi mat. Ba nu. Matul nu are cum să fie, există veşnic câte o pătrăţică liberă, o piesă sacrificată sub formă de compromis. Sunt milioane de poziţii de pat în cel mai rău caz. Azi, de bine de rău, nu mă mai pot antrena. Nici învăţa. Mi-e crunt de ciudă că am Bac. Anul trecut pe vremea asta eram la Bucureşti. Luptam pentru a fi campion naţional. Reuşita aceea a fost tot ce am făcut mai bun. Apoi a urmat retragerea. Ba nu! Nu m-am retras nicăieri. Şi asta am s-o arăt mâine!
Plec să mă plimb. Apoi somn, căci mâine dimineaţă.... Mâine dimineaţă trebuie să lupt. Să dau tot ce am mai bun! Nu am voie să mă panichez, trebuie să văd totul. Maestrului cu siguranţă îi este mai greu. Gata. Nu mai scriu nimic azi. Am plecat.
Vineri, 30 aprilie
Nici nu ştiu de unde să încep. Sau măcar cu ce. E o întreagă tevatură aici, în capul meu, în mansarda mea, şi-n toată viaţa care acum bate în mine cu lovituri de ciocan. Încerc s-o iau cronologic, deşi m-am gândit că azi aş putea să nu scriu în jurnal. Voi scrie totuşi. Doar să găsesc cum.
Sala întreagă era plină. Nu ştiu câţi şahişti erau, nu mi-am mai putut da seama. Era şi lumină. Multă lumină caldă, de aprilie, care se revărsa în torente peste tablele, piesele şi peste toţi concurenţii din sală. Tremuram ca varga. Ca la primele concursuri. Undeva, într-un colţ, fostul meu antrenor dădea sfaturi unor puşti mai mici. Probabil îi imbărbata, le explica că e ceva fără importanţă. Şi cei mici erau destul de pătrunşi de moment. Toţi încercau să vorbească deodată. Antrenorul m-a văzut într-un târziu şi mi-a făcut semn. Am început să fac paşi mecanic, încet. Ne-am întâlnit pe la jumătatea drumului. Mi-a strâns mâna, se vedea clar că nu se aştepta să fiu acolo. În ochii lui eram cauză pierdută. Am reuşit să bâlbâi ceva, printre frisoanele care mă atacau cu putere. Căutam cu privirea vreo rază de lumină caldă, din cele care năvăleau din plin. Am putut să explic ce caut acolo şi să cer un loc. M-a condus, ca pe vremuri, către o tablă, între doi copii mai mici. Când mi-a urat succes am avut impresia că vocea îi tremura. S-a întors rapid, cu paşi repezi, către ceilalţi elevi. Eu am căzut pe scaun. Într-un târziu am deschis sticla cu apă plată să umplu paharul. Dintr-o dată s-au ridicat toţi în picioare, antrenorii s-au depărtat. Intrase maestrul. Am tâşnit şi eu împins de un resort. Ţin minte cum am strâns pumnii. Din vedere îl ştiam. Mă mai văzuse pe la concursuri. Privirea i s-a oprit la un moment dat asupra mea. Buzele mele au rostit un salut, şoptit, amestecat cu zâmbet. Imediat simultanul a început. Aveam timp, maestrul N. nu a venit la mine, mai avea. Mi-am imaginat ca pe vremuri falanga de pioni, generalii care urlă, caii care bat nervos din copită. Apoi, pe undeva prin centru regele, distins, zâmbitor şi regina, o amazoană frumoasă care se joacă cu stiletul ei. Vântul bătea încet, din spatele meu, aruncând praf în ochii celeilalte armate. Aşa m-a învăţat domnul Iordache să gândesc. Să-mi imaginez avantaje. Mereu avantaje. Am devenit calm şi-am zâmbit. Atunci a mutat maestrul. Primul pion a tâşnit două pătrăţele din rândurile albe. Am mutat şi eu un pion, cel din faţa reginei. Deschiderea mea clasică, cu care eram cel mai obişnuit. Apoi gândire. Calm. Atac. Posibilităţi de atac. Ce piese trebuie apărate şi cum? Totul fugea în mintea mea până am strâns din dinţi să încetinesc. Ce-a de-a doua mutare. Alt pion. La fel şi la mine. Am mutat simetric. Va scoate calul. Cel din dreapta. Cavaleria uşoară. Vor ataca şi vor arunca săgeţi. Da, dar vor fi oprite de vânt. Calm. Vroiam doar să fiu calm. Încă o mutare de-a maestrului. Am mutat rapid, pe nesimţite. Am scos nebunul. A trecut. Privirea mea s-a abătut şi asupra celorlalţi. La fel de încordaţi ca mine. Marea majoritate. M-am calmat cu apă. Ştiu doar că am intrat în pielea regelui. Nu mai eram participant la simultan, eram acolo, printre piesele vii care depindeau de mine.
Au urmat nişte mutări de uzură. Piesele noastre nu s-au atins. Ştiam că nu mai era mult. Construisem o defensivă, vroiam să atac. La albe era aceeiaşi chestie. Am luat apă. Un zgomot de scaun la depărtare de mine. Cineva s-a ridicat. E mai mic decât mine. Mat. Un mat rapid, de maestru. M-am aplecat asupra pieselor mele. Ştiu că gândeam mult şi băteam ditiramba pe masă. Toate piesele erau apărate. Nu puteam forţa nimic. Da, dar atacul frontal e inutil. Victoria necesită inteligenţă. Iar eu o aveam. Am încredere în mine. nu mai ştiu când ne-am ciocnit. Piese luate. Am pierdut un cal şi un pion. Cu preţul unui nebun. Maestrul a zâmbit. Când a ajuns la cel de lângă mine a aruncat încă o privire pe tabla mea. Ceva nu-i dădea pace. Mi se părea că sunt departe de şah. Trebuia gândit. Când a revenit aveam şi eu un soi de plan. Ceva care să mă facă să câştig timp. În stânga mea celălalt pierdea piese. Se panicase rău de tot. Rândul meu. Am atacat. Mi-a ieşit. Nu era nimic, doar un zâmbet smuls adversarului, semn că am părăsit media. Dar nu aveam de gând să-i dau importanţă. Cel din dreapta mea a luat mat. S-a ridicat demn, a dat mâna cu maestrul şi a plecat. Am mai analizat încă odată dacă nu sunt cumva în pericol. Un şah se contura, la câteva mutări distanţă. Când mi-a venit rândul m-am ocupat de zona vulnerabilă. Mutări ofensive. Le-am contrat. A pierdut parcă un pion. Parcă. Asupra minţii mele se lasă o ceaţă. Ştiu că eram transpirat. Mi-au mai adus o sticlă de apă. Zgomot de scaune date în spate şi mat-uri. Unele aproape. Nu aveam ceas. Cât timp să fi trecut? Un şir de mutări, apoi timp mort. Adversarul avea şi el o zonă forte, aveam şi eu. Trebuia să scot piese de acolo, să atac, să sparg. Dacă eram rege aş fi trimis cavaleria grea. Aici un cal nu făcea nimic. Ar fi pierit de mâna unui nebun, a unui pion. Şi regina avea bătaie pe acolo. Zonă de foc. Jucam defensiv şi asta mă înciuda. Stupid , când mi-a venit rândul, am schimbat locul reginei. Pentru marele atac. Câteva piese îşi schimbară locul. Nu mai ştiu care şi ce trebuia să se întâmple. Dacă aş fi ştiut nu se întâmpla ce s-a întâmplat. M-am trezit în şah. O singură şansă să mă scot: trebuia sacrificată regina. Pentru atât de puţin. Dar asta era singura şansă. Mi s-au împăienjenit ochii. Mâna cu care am apucat piesa vitală tremura. S-a petrecut iute, regina s-a dus. Nu mai ştiu ce am mutat. N. s-a îndepărtat. Am lăsat capul pe spate. Mai erau vreo 5. Cu tot cu mine. Urma să plec, o ştiam. Lupta mi se părea pierdută şi-mi venea să plâng de furie. Tura din dreapta nici nu se mişcase. Stătea imobilă, când ar fi putut acoperi cu săgeţi atacul vrăjmaşului. Am scos-o din letargie. Cineva a mai plecat. Cu capul în pământ. Aşa voi pleca şi eu. Gândul m-a umplut de curaj. Am ridicat privirea. Antrenorul mă privea. A ridicat degetul în semn de încurajare. Eram singurul lui elev de pe acolo. Repetam în sinea mea:calm! Şi m-am calmat. Nu mai aveam nimic de pierdut. Un rege de apărat, să nu mai pic în şah.. Tabla era un câmp de luptă pe care trebuia să-l cuceresc. Să ating centrul , căci eram împins. Şi gata, a venit la mine. Schimb de piese. Tura mea îi ia calul. Zâmbet. A plecat. Zgomote de scaun. A venit spre mine. Frisoanele m-au reapucat căci trebuia să aplic tot ce plănuisem rapid, cu puţin timp de gândire. Era uimitor. Rămăsesem singur! Nu ştiu când, cum s-a întâmplat. Maestrul N. mi-a strâns mâna. M-a cuprins ameţeala şi am luat apă. Ştiu că eram leoarcă de sudoare. Adversarul zâmbea, la fel de transpirat. ,, Nu va fi uşor!”. Cu acelaşi zâmbet gentil a mutat regina. Mutare ciudata. Gratuită. Maestrul îşi sacrifică dama. Nu era apărată de nimic. Am tresărit şi m-am aruncat asupra ei. Am luat-o cu singurul nebun pe care-l mai aveam. Cu asta era gata. Gestul fusese făcut pentru a echilibra partida. Spirit de fairplay. Nu-l puteam bate în veci cu dama pe tablă. Dar oare? Oare n-a văzut ce a făcut? O singură piesă nu mai era apărată, un atac cu tura era ideal. Tura mea cea norocoasă. L-am făcut. Maestrul se schimbă la faţă. Îi spărsesem un bastion de nădejde. Încă nişte mutări şi îi puteam da şah.
Am zâmbit. Mi-a întors zâmbetul. Tremuram din nou. Ştiam că ce va urma va fi decisiv şi mi se părea uimitor. Şi acum mă întreb: uimitor pentru ce? Nu-l puteam bate, era clar. Îl priveam. Era o statuie. Gândea. O mutare el. Una eu. Am pierdut tura. Nici urmă de zâmbet, nici nimic. Putea urma o avalanşă. Am ştiut clar ce trebuia să fac. L-am privit, transpirat, un uriaş monument al muncii. Sportiv adevărat. Nu ştiam cum să întreb. Abia mai aveam voce. Am scăpat o şoaptă. Maestrul N. m-a privit. Ştia şi el ce vreau. M-a lăsat să vorbesc. ,, Acceptaţi remiza ?”. Figura lui s-a destins. Un zâmbet, apoi mâna întinsă peste câmpul nostru de bătălie. I-am dat mâna, a mea era moale ca o cârpă. Ne-am ridicat amândoi în picioare, în ropot de aplauze. L-am privit pe antrenor şi am văzut cât era de mândru. Regret mult că nu m-a văzut şi domnul Iordache. Aveam să regret mult mai multe. Dar acela a fost momentul meu de glorie. Am avut şi lacrimi, dar nu de furie. Era mai mult decât puteam să cer. Un ceas mai târziu plecam acasă cu un trofeu, o nouă ,, tinichea”, şi cu volumul de tactici al maestrului, cu autograf. Sub dedicaţie mai era şi numărul la care trebuie să-l caut după Bacalaureat. Urma să se ocupe de mine. Sunt încă ameţit şi parcă tremur. Dar am încredere că prin muncă pot ajunge doar acolo unde îmi propun. Iar noaptea mă învăluie şi mă pot acum odihni, după cea mai frumoasă remiză din viaţa mea.
Din jurnalul unui şahist - partea III
Vineri, 9 aprilie
Vizită la magazinul d-lui Iordache. Am zis mai demult că voi descrie jocul special al dânsului şi azi am poftă să o fac.
Dl Iordache este ofiţer în rezervă şi a deschis un magazin de antichităţi. Mi-a spus că mereu s-a visat anticar. Armata a făcut-o din alte considerente. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi eu n-am îndrăznit să întreb. În magazin, la vedere, printre tablouri şi statuete, este expus şi şahul de lux cum obişnuieşte dânsul să-l numească. Uff, cu ce să încep în descrierea acestei bijuterii?
Fiecare piesă este o entitate cu trăsături diferite, cu ochi diferiţi şi cu mimici la fel de diferenţiate. Mi-ar lua ceasuri întregi doar să povestesc ce poţi citi pe feţele pionilor, nebunilor, turelor şi reginei. Singurul care pare încrezător, cu un zâmbet în colţul gurii, este regele. Zâmbetul poate însemna la fel de bine trufie sau şiretenie. Aş îndrăzni chiar să spun că cei doi regi au zâmbete diferite. Felul în care sunt realizate piesele este extraordinar. Fiecare este o mică statuetă, realizată manual, din marmură rece, cu o fineţe desăvârşită la detalii. Pionii au fiecare un scut, care le ajunge de la brâu până la bărbie. În mâna stângă au o lance grea care seamănă cu un pilum roman. Au toţi câte un coif simplu, cu o cruciuliţă în vârf, iar la şold se vede o sabie scurtă sau un pumnal. Privirea lor dârză arată arată că fiecare ştie ce-l aşteaptă . Cine mai ştie ce se ascunde în spatele acelei priviri?
Turele sunt la fel de frumos decorate. Au câte un coif pe cap, cu cruciuliţă, iar în mâini cele albe au un arc, cele negre o arbaletă. Acelaşi aer marţial şi distins, că doar se pregătesc de bătălie. Nu ştiu dacă arcaşii medievali aveau la ei săbii, dar turele acestea au. Ba nu, doar cele negre au săbii, albele au un fel de baltag. La cai e cea mai interesantă chestie. Caii de pe flancul stâg, la ambele armate, par a avea armuri grele, cavalereşti. Coiful lor are ceva în vârf ce seamănă cu un panaş. Ceilalţi par a avea arcuri. Cavaleria grea şi cea uşoară. Exact ca în armatele reale. Nebunii poartă fiecare platoşă, mantie şi câte o sabie grea, pe care o ţin ridicată cu ambele mâini. Feţele lor supte privesc aproape îngrijorate, oricum, cu o seriozitate extremă. Cred că sculptorul a creat acele feţe doar pentru a putea reprezenta orice stare. Chiar şi zâmbetul regelui poate fi interpretat ca zâmbet de victorie sau, la mat, de sfidare.
Dintre toate piesele cel mai mult îmi place regina. Nu pare să poarte nimic nici coif, nici platoşă. Părul îi este despletit iar pe cap poartă o diademă. E înarmată doar cu o sabie uşoară, ce seamănă a iatagan. Atât. Cum de e atât de puternică, nu ştiu. Poate e o aluzie la farmecul feminin. După siluetă şi forma ochilor, regina trebuie să fie o femeie frumoasă. Ambele regine, de fapt. Iar despre regi, am mai vorbit. În afară de zâmbetul lor atât de interpretabil au doar câte o sabie, în teacă. Şi un sceptru. Poartă armură cu ornamente abia vizibile şi coroane pompoase. Fiecare rege are în mâna stângă un buzdugan, semn al comandei supreme. Toţi au cam 7-8 centimetri în înălţime. Doar caii sunt o idee mai înalţi. Domnul Iordache le spune mereu cavalerişti. M-am învăţat să le spun şi eu aşa, s-a săturat şi antrenorul să mă tot corecteze. Îmi place mai mult cum sună, mai războinic. Întreg şahul este de fapt un simplu război, ca multele care se petrec zi de zi. Nimeni nu le cunoaşte în întregime motivele dar în fond ce mai contează. Războiul e doar o manifestare a firii noastre. Nu putem trăi fără războaie. Sunt şi ele sporturi, dar vai de cei care le practică. Comandanţii sunt şahişti care joacă pe table de 64 pe 64. Sunt miliarde de combinaţii, miliarde de feluri în care poţi câştiga, sau pierde. Un lucru ce m-a învăţat şahul: niciodată nu ataci frontal! E ineficient şi vei pierde. Pentru orice victorie e nevoie de inteligenţă.
Vineri,16 aprilie
Profesorul de sport mi-a spus de simultanul de săptămâna viitoare. Peste alte două săptămâni va avea loc şi concursul judeţean. Sunt dezolat. M-a întrebat dacă particip. I-am spus că îl anunţ mâine. Nu ştiu ce să fac. Aş participa, dar mi-e teamă. Vine un şahist cunoscut, marele maestru N. . Poate mă fac de ruşine şi mă bate uşor. Prea uşor.
Am stat prea mult azi pipăindu-mi trofeele, cu variantele de matematică pe birou. Oare de ce nu mă pricep la matematică şi mă pricep la şah? E o anomalie. Înainte mă consideram strateg şi aveam impresia că nu-mi trebuie matematică. Napoleon a fost şi strateg şi matematician. Restul? Oare Alexandru Macedon nu-l citea pe Aristotel, care-i fusese şi profesor. Dar câţi dintre aceştia au fost şahişti?
Judec un pic mai limpede după o plimbare. Mă apuc să iau tabla de şah şi azi fac doar asta. M-am hotărât. Mă antrenez, serios, zilnic, ca-n vremurile bune. Am suficiente jocuri pe calculator de şah pe care nu le-am mai jucat de mult şi ar fi timpul să reîncep. Dacă mă plâng nu se rezolvă nimic!
Am stat să calculez, să judec. Ce reuşesc să demonstrez dacă nu particip? Nu am ce pierde. Acesta e adevărul. Sunt destui care mă consideră scos din şah, poate reuşesc să-i fac să-şi mai şi schimbe opinia. Doar aşa, pentru că pot. Pentru că mă ştiu cel mai bun şi pentru că n-am renunţat la nimic până acum vreodată. Orice sportiv are nevoie de ambiţie şi de vise. Măcar ştiu că eu le am din plin. La luptă!
Marţi, 20 aprilie
Ştiu de ce îmi place atât de mult şahul. Dincolo de dependenţa de glorie, îmi dă şi puterea unui zeu. M-am gândit la asta în timpul unui joc cu domnul Iordache, azi, pe când adversarul îmi povestea despre bătălia de la Cannae. Doar în timp ce descria manevrele lui Hannibal, calm, precis, cum nici Titus Livius nu ar fi putut-o face, mi-a apărut în faţă acest adevăr. Dacă piesele ar fi ostaşi reali, cu suflet, ei nu ar putea decât să spere că cel care îi ghidează, Dumnezeul lor, îi va scăpa cu viaţă. Iar Dumnezeul lor direct nu pot fi decât eu. În şah nu există vitejie. Fiecare piesă are doar abilităţi mai mari, aşa cum are şi un oponent pe măsură, cu exact aceleaşi calităţi şi defecte. Ostaşii nu au orgolii şi nici nu se îndârjesc să lupte mai bine. O regină nu poate lua doi pioni simultan. Şahul e război. Poate singurul război care porneşte de la egalitate iar lucrurile evoluează pe parcurs, în funcţie de dibăcia comandanţilor.
Luni, 26 aprilie.
Până la simultan mai sunt câteva zile. Am emoţii mari de tot. I-am făcut o vizită domnului Iordache, singurul care ştie cum să mă încurajeze. Dânsul are multă încredere în mine. Mai multă chiar decât am eu. Acum mă antrenez, cum pot, în mansardă. Tata e plecat pe nu ştiu unde. Mama ştie ce fac dar ştie şi că am terminat destule variante. Mă lasă în pace. Parcă sunt nebun. Surmenat sunt, în orice caz. În ,, Viaţa pe un peron ” a lui Paler personajul principal poate juca şah fără tablă, doar în minte. Mă întreb dacă se poate aşa ceva? Dacă eu aş reuşi performanţa asta? Am văzut şi un film mai demult cu ceva asemănător. Orişicât, îmi dă putere. Trec din nou la antrenament. Scrisul ca şi terapie e bun dar creează dependenţă, iar asta înseamnă timp pierdut. Trei cuvinte trebuie să mă definească: ambiţie, luptă şi durere.
Vizită la magazinul d-lui Iordache. Am zis mai demult că voi descrie jocul special al dânsului şi azi am poftă să o fac.
Dl Iordache este ofiţer în rezervă şi a deschis un magazin de antichităţi. Mi-a spus că mereu s-a visat anticar. Armata a făcut-o din alte considerente. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi eu n-am îndrăznit să întreb. În magazin, la vedere, printre tablouri şi statuete, este expus şi şahul de lux cum obişnuieşte dânsul să-l numească. Uff, cu ce să încep în descrierea acestei bijuterii?
Fiecare piesă este o entitate cu trăsături diferite, cu ochi diferiţi şi cu mimici la fel de diferenţiate. Mi-ar lua ceasuri întregi doar să povestesc ce poţi citi pe feţele pionilor, nebunilor, turelor şi reginei. Singurul care pare încrezător, cu un zâmbet în colţul gurii, este regele. Zâmbetul poate însemna la fel de bine trufie sau şiretenie. Aş îndrăzni chiar să spun că cei doi regi au zâmbete diferite. Felul în care sunt realizate piesele este extraordinar. Fiecare este o mică statuetă, realizată manual, din marmură rece, cu o fineţe desăvârşită la detalii. Pionii au fiecare un scut, care le ajunge de la brâu până la bărbie. În mâna stângă au o lance grea care seamănă cu un pilum roman. Au toţi câte un coif simplu, cu o cruciuliţă în vârf, iar la şold se vede o sabie scurtă sau un pumnal. Privirea lor dârză arată arată că fiecare ştie ce-l aşteaptă . Cine mai ştie ce se ascunde în spatele acelei priviri?
Turele sunt la fel de frumos decorate. Au câte un coif pe cap, cu cruciuliţă, iar în mâini cele albe au un arc, cele negre o arbaletă. Acelaşi aer marţial şi distins, că doar se pregătesc de bătălie. Nu ştiu dacă arcaşii medievali aveau la ei săbii, dar turele acestea au. Ba nu, doar cele negre au săbii, albele au un fel de baltag. La cai e cea mai interesantă chestie. Caii de pe flancul stâg, la ambele armate, par a avea armuri grele, cavalereşti. Coiful lor are ceva în vârf ce seamănă cu un panaş. Ceilalţi par a avea arcuri. Cavaleria grea şi cea uşoară. Exact ca în armatele reale. Nebunii poartă fiecare platoşă, mantie şi câte o sabie grea, pe care o ţin ridicată cu ambele mâini. Feţele lor supte privesc aproape îngrijorate, oricum, cu o seriozitate extremă. Cred că sculptorul a creat acele feţe doar pentru a putea reprezenta orice stare. Chiar şi zâmbetul regelui poate fi interpretat ca zâmbet de victorie sau, la mat, de sfidare.
Dintre toate piesele cel mai mult îmi place regina. Nu pare să poarte nimic nici coif, nici platoşă. Părul îi este despletit iar pe cap poartă o diademă. E înarmată doar cu o sabie uşoară, ce seamănă a iatagan. Atât. Cum de e atât de puternică, nu ştiu. Poate e o aluzie la farmecul feminin. După siluetă şi forma ochilor, regina trebuie să fie o femeie frumoasă. Ambele regine, de fapt. Iar despre regi, am mai vorbit. În afară de zâmbetul lor atât de interpretabil au doar câte o sabie, în teacă. Şi un sceptru. Poartă armură cu ornamente abia vizibile şi coroane pompoase. Fiecare rege are în mâna stângă un buzdugan, semn al comandei supreme. Toţi au cam 7-8 centimetri în înălţime. Doar caii sunt o idee mai înalţi. Domnul Iordache le spune mereu cavalerişti. M-am învăţat să le spun şi eu aşa, s-a săturat şi antrenorul să mă tot corecteze. Îmi place mai mult cum sună, mai războinic. Întreg şahul este de fapt un simplu război, ca multele care se petrec zi de zi. Nimeni nu le cunoaşte în întregime motivele dar în fond ce mai contează. Războiul e doar o manifestare a firii noastre. Nu putem trăi fără războaie. Sunt şi ele sporturi, dar vai de cei care le practică. Comandanţii sunt şahişti care joacă pe table de 64 pe 64. Sunt miliarde de combinaţii, miliarde de feluri în care poţi câştiga, sau pierde. Un lucru ce m-a învăţat şahul: niciodată nu ataci frontal! E ineficient şi vei pierde. Pentru orice victorie e nevoie de inteligenţă.
Vineri,16 aprilie
Profesorul de sport mi-a spus de simultanul de săptămâna viitoare. Peste alte două săptămâni va avea loc şi concursul judeţean. Sunt dezolat. M-a întrebat dacă particip. I-am spus că îl anunţ mâine. Nu ştiu ce să fac. Aş participa, dar mi-e teamă. Vine un şahist cunoscut, marele maestru N. . Poate mă fac de ruşine şi mă bate uşor. Prea uşor.
Am stat prea mult azi pipăindu-mi trofeele, cu variantele de matematică pe birou. Oare de ce nu mă pricep la matematică şi mă pricep la şah? E o anomalie. Înainte mă consideram strateg şi aveam impresia că nu-mi trebuie matematică. Napoleon a fost şi strateg şi matematician. Restul? Oare Alexandru Macedon nu-l citea pe Aristotel, care-i fusese şi profesor. Dar câţi dintre aceştia au fost şahişti?
Judec un pic mai limpede după o plimbare. Mă apuc să iau tabla de şah şi azi fac doar asta. M-am hotărât. Mă antrenez, serios, zilnic, ca-n vremurile bune. Am suficiente jocuri pe calculator de şah pe care nu le-am mai jucat de mult şi ar fi timpul să reîncep. Dacă mă plâng nu se rezolvă nimic!
Am stat să calculez, să judec. Ce reuşesc să demonstrez dacă nu particip? Nu am ce pierde. Acesta e adevărul. Sunt destui care mă consideră scos din şah, poate reuşesc să-i fac să-şi mai şi schimbe opinia. Doar aşa, pentru că pot. Pentru că mă ştiu cel mai bun şi pentru că n-am renunţat la nimic până acum vreodată. Orice sportiv are nevoie de ambiţie şi de vise. Măcar ştiu că eu le am din plin. La luptă!
Marţi, 20 aprilie
Ştiu de ce îmi place atât de mult şahul. Dincolo de dependenţa de glorie, îmi dă şi puterea unui zeu. M-am gândit la asta în timpul unui joc cu domnul Iordache, azi, pe când adversarul îmi povestea despre bătălia de la Cannae. Doar în timp ce descria manevrele lui Hannibal, calm, precis, cum nici Titus Livius nu ar fi putut-o face, mi-a apărut în faţă acest adevăr. Dacă piesele ar fi ostaşi reali, cu suflet, ei nu ar putea decât să spere că cel care îi ghidează, Dumnezeul lor, îi va scăpa cu viaţă. Iar Dumnezeul lor direct nu pot fi decât eu. În şah nu există vitejie. Fiecare piesă are doar abilităţi mai mari, aşa cum are şi un oponent pe măsură, cu exact aceleaşi calităţi şi defecte. Ostaşii nu au orgolii şi nici nu se îndârjesc să lupte mai bine. O regină nu poate lua doi pioni simultan. Şahul e război. Poate singurul război care porneşte de la egalitate iar lucrurile evoluează pe parcurs, în funcţie de dibăcia comandanţilor.
Luni, 26 aprilie.
Până la simultan mai sunt câteva zile. Am emoţii mari de tot. I-am făcut o vizită domnului Iordache, singurul care ştie cum să mă încurajeze. Dânsul are multă încredere în mine. Mai multă chiar decât am eu. Acum mă antrenez, cum pot, în mansardă. Tata e plecat pe nu ştiu unde. Mama ştie ce fac dar ştie şi că am terminat destule variante. Mă lasă în pace. Parcă sunt nebun. Surmenat sunt, în orice caz. În ,, Viaţa pe un peron ” a lui Paler personajul principal poate juca şah fără tablă, doar în minte. Mă întreb dacă se poate aşa ceva? Dacă eu aş reuşi performanţa asta? Am văzut şi un film mai demult cu ceva asemănător. Orişicât, îmi dă putere. Trec din nou la antrenament. Scrisul ca şi terapie e bun dar creează dependenţă, iar asta înseamnă timp pierdut. Trei cuvinte trebuie să mă definească: ambiţie, luptă şi durere.
Din jurnalul unui şahist - partea II
Sâmbătă, 27 martie.
Afară plouă încet, trist, cu nuanţe de alb şi gri, cu sunetul mecanic al apei care loveşte altă apă. Întreg pământul musteşte, noroios. Pe câmp e doar un cioban, cu turma sa, rezemat într-o bâtă, filosofic. Mă bate gândul la cum mi-aş petrece ziua dacă aş fi cioban.
Vremea e probabil singura cauză a depresiei mele. E unul din acele momente când mansarda e întunecată, rece, iar când aprind lumina apare un sentiment agasant, de nenatural. Aşa că am stat mult să privesc ploaia. E încă dimineaţă şi ai mei sunt plecaţi, aşa că şahul este pe birou ( şahul mai mare al tatei, nu cel magnetic, de buzunar, al meu). Mi-am propus ieri să mă scol devreme să mă mai antrenez un pic, dar ploaia mi-a paralizat orice urmă de voinţă. Nici cartea de ,, Partide alese ” nu-mi poate abate melancolia. Abia dacă am mutat câtiva pioni. Mutări timide, de parcă adversarii mei nevăzuţi m-ar putea bate cu ciomagul. De atâtea ori mi-am propus să joc dezinhibat măcar acasă, cu mine însumi, dar am senzaţia că mă cramponez ca la simultane. E aceeiaşi frică de risc ce mă caracterizează, cu aceleaşi rezultate. Iar din acest punct de vedere şahul seamănă izbitor de bine cu viaţa. Nu rişti, nu câştigi! Iar dacă ai riscat şi ai pierdut trebuie văzut unde a intervenit greşeala. Pentru a nu mai repeta aceleaşi prostii.
Ca şahist nu ştiu ce să-mi reproşez. Nu am idee care ar fi nişte trăsături definitorii pe care ar trebui să le am. Cu siguranţă o atenţie distributivă. Plus abilitatea de a face rapid planuri de rezervă. Era să pierd urât de tot la ultimul concurs pentru că nu am putut face rapid planurile de rezervă. Am mizat pe un singur atac, pe o singură direcţie, totul stupid de previzibil. Câştigul nu s-a datorat abilităţilor mele ci greşelilor adversarului. Încă îmi mai amintesc lacrimile amare ale celui din faţa mea, furia cu care încerca să şi le stăpânească. A fost, din păcate, zadarnic. Mi-a strâns mâna nervos, convulsiv, ca şi cum ar fi vrut să mi-o zdrobească. I-am auzit scrâşnetul dinţilor. El privea când la mine, când în jos, realizând că are lacrimi pe care nu trebuie să le văd. Mă întreb oare pe cine ura în acel moment: pe mine sau pe soartă? Oare Hanibal pe cine a blestemat în ultima sa batălie: pe Scipio sau pe zei? Eu i-am dat drumul rapid, cumva scuzându-mă că mă pot bucura în faţa deznădejdii sale. Căci, după panica manevrei mele zădărnicite, sufletul mi se umplea de o bucurie sălbatică.
Vineri, 2 aprilie
Bucuria victoriei a fost poate singurul motor al performanţelor mele. Acea euforie sălbatică, senzaţia de uşurare, de plutire, adrenalina... Bucuria prelungită cu săptămânile de apariţia unui nou trofeu pe raft, lângă celelalte. Portofoliul cu diplome este în birou, îl pipăi şi e o voluptate dulce, ca şi cum aş pipăi pulpa fină, catifelată, a unei femei. Sunt îndrăgostit de propria mea glorie şi probabil doar patima asta m-a împins până unde am ajuns. Sunt convins că aşa sunt toţi sportivii. Ar renunţa cineva la senzaţia pe care ţi-o dau victoria şi adrenalina? Sau la felicitările şi zâmbetele învinşilor, cele mai dureroase, pe care totuşi nu te poţi abţine să nu le savurezi? Mă gândesc că dacă nu aş fi fost bun la şah ar fi trebuit să fac orice sport, căci întreg organismul meu cere luptă, durere şi adrenalină.
Asta nu a înţeles tata când mi-a interzis şahul. Era mult prea bine intipărit în conştiinţa mea. Gustul victoriei creează dependenţă. Iar el mi-a pus în pericol acest lucru fără a realiza că mă voi antrena nopţi şi zile, la şcoală, în pauze, doar pentru a recupera, cu furie. Fructul oprit este de mii de ori mai dulce. Nu avem ce face, aşa ne-a făcut Dumnezeu.
Destul! Bat câmpii, iar rezultatele se vor vedea. Trebuie să las în urmă ploaia şi melancolia! Oare de ce şi asta se termină în Lia? Am prins o zi liberă pe care sunt pe punctul s-o ratez din cauza slăbiciunii mele. Am tot timpul din lume să fiu melancolic. Timpul pierdut se plăteşte. La treabă!
Joi, 8 aprilie
Jurnalul meu arată cât pot fi de schimbător. Sunt când melancolic şi căzut, când optimist şi puternic. Mândria la mine se activează doar uneori, când vazele şi tinichelele se transformă în amfore şi coliere. Azi cred că sunt încă tinichele. Am citit ceva în jurnalul lui Ştefan Fay, mai demult. Era vorba de un vis, o întâlnire cu Napoleon în faţa unei table de şah, nu una de 8 pe 8 ci de 64 pe 64. Miliarde de combinaţii care stau să fie descoperite. Iar Napoleon i-a zis lui Fay ,, Dacă vrei să vezi victoria, vino mâine la Austerlitz !”. Aş da orice să am şi eu un asemenea vis. Doar să văd cum arată, cum sunt puşi caii, câte ture, nebuni, regine... Şi dacă ar fi piesele din şahul de lux al domnului Iordache! Trebuie să descriu odată detaliat acel joc, este o operă de artă. Până atunci continui să lucrez la variante. Merge greu, nu mai am niciun chef, e primăvară. Dar continui, variantele la biologie sunt cele care mă stresează. Matematica e terminată de mult, fac sporadic, cât mă mai ajută răbdarea. Mai mult pe la ore. M-am mulţumit doar să joc un şah cu Vlad azi. L-am bătut fără probleme.
Afară plouă încet, trist, cu nuanţe de alb şi gri, cu sunetul mecanic al apei care loveşte altă apă. Întreg pământul musteşte, noroios. Pe câmp e doar un cioban, cu turma sa, rezemat într-o bâtă, filosofic. Mă bate gândul la cum mi-aş petrece ziua dacă aş fi cioban.
Vremea e probabil singura cauză a depresiei mele. E unul din acele momente când mansarda e întunecată, rece, iar când aprind lumina apare un sentiment agasant, de nenatural. Aşa că am stat mult să privesc ploaia. E încă dimineaţă şi ai mei sunt plecaţi, aşa că şahul este pe birou ( şahul mai mare al tatei, nu cel magnetic, de buzunar, al meu). Mi-am propus ieri să mă scol devreme să mă mai antrenez un pic, dar ploaia mi-a paralizat orice urmă de voinţă. Nici cartea de ,, Partide alese ” nu-mi poate abate melancolia. Abia dacă am mutat câtiva pioni. Mutări timide, de parcă adversarii mei nevăzuţi m-ar putea bate cu ciomagul. De atâtea ori mi-am propus să joc dezinhibat măcar acasă, cu mine însumi, dar am senzaţia că mă cramponez ca la simultane. E aceeiaşi frică de risc ce mă caracterizează, cu aceleaşi rezultate. Iar din acest punct de vedere şahul seamănă izbitor de bine cu viaţa. Nu rişti, nu câştigi! Iar dacă ai riscat şi ai pierdut trebuie văzut unde a intervenit greşeala. Pentru a nu mai repeta aceleaşi prostii.
Ca şahist nu ştiu ce să-mi reproşez. Nu am idee care ar fi nişte trăsături definitorii pe care ar trebui să le am. Cu siguranţă o atenţie distributivă. Plus abilitatea de a face rapid planuri de rezervă. Era să pierd urât de tot la ultimul concurs pentru că nu am putut face rapid planurile de rezervă. Am mizat pe un singur atac, pe o singură direcţie, totul stupid de previzibil. Câştigul nu s-a datorat abilităţilor mele ci greşelilor adversarului. Încă îmi mai amintesc lacrimile amare ale celui din faţa mea, furia cu care încerca să şi le stăpânească. A fost, din păcate, zadarnic. Mi-a strâns mâna nervos, convulsiv, ca şi cum ar fi vrut să mi-o zdrobească. I-am auzit scrâşnetul dinţilor. El privea când la mine, când în jos, realizând că are lacrimi pe care nu trebuie să le văd. Mă întreb oare pe cine ura în acel moment: pe mine sau pe soartă? Oare Hanibal pe cine a blestemat în ultima sa batălie: pe Scipio sau pe zei? Eu i-am dat drumul rapid, cumva scuzându-mă că mă pot bucura în faţa deznădejdii sale. Căci, după panica manevrei mele zădărnicite, sufletul mi se umplea de o bucurie sălbatică.
Vineri, 2 aprilie
Bucuria victoriei a fost poate singurul motor al performanţelor mele. Acea euforie sălbatică, senzaţia de uşurare, de plutire, adrenalina... Bucuria prelungită cu săptămânile de apariţia unui nou trofeu pe raft, lângă celelalte. Portofoliul cu diplome este în birou, îl pipăi şi e o voluptate dulce, ca şi cum aş pipăi pulpa fină, catifelată, a unei femei. Sunt îndrăgostit de propria mea glorie şi probabil doar patima asta m-a împins până unde am ajuns. Sunt convins că aşa sunt toţi sportivii. Ar renunţa cineva la senzaţia pe care ţi-o dau victoria şi adrenalina? Sau la felicitările şi zâmbetele învinşilor, cele mai dureroase, pe care totuşi nu te poţi abţine să nu le savurezi? Mă gândesc că dacă nu aş fi fost bun la şah ar fi trebuit să fac orice sport, căci întreg organismul meu cere luptă, durere şi adrenalină.
Asta nu a înţeles tata când mi-a interzis şahul. Era mult prea bine intipărit în conştiinţa mea. Gustul victoriei creează dependenţă. Iar el mi-a pus în pericol acest lucru fără a realiza că mă voi antrena nopţi şi zile, la şcoală, în pauze, doar pentru a recupera, cu furie. Fructul oprit este de mii de ori mai dulce. Nu avem ce face, aşa ne-a făcut Dumnezeu.
Destul! Bat câmpii, iar rezultatele se vor vedea. Trebuie să las în urmă ploaia şi melancolia! Oare de ce şi asta se termină în Lia? Am prins o zi liberă pe care sunt pe punctul s-o ratez din cauza slăbiciunii mele. Am tot timpul din lume să fiu melancolic. Timpul pierdut se plăteşte. La treabă!
Joi, 8 aprilie
Jurnalul meu arată cât pot fi de schimbător. Sunt când melancolic şi căzut, când optimist şi puternic. Mândria la mine se activează doar uneori, când vazele şi tinichelele se transformă în amfore şi coliere. Azi cred că sunt încă tinichele. Am citit ceva în jurnalul lui Ştefan Fay, mai demult. Era vorba de un vis, o întâlnire cu Napoleon în faţa unei table de şah, nu una de 8 pe 8 ci de 64 pe 64. Miliarde de combinaţii care stau să fie descoperite. Iar Napoleon i-a zis lui Fay ,, Dacă vrei să vezi victoria, vino mâine la Austerlitz !”. Aş da orice să am şi eu un asemenea vis. Doar să văd cum arată, cum sunt puşi caii, câte ture, nebuni, regine... Şi dacă ar fi piesele din şahul de lux al domnului Iordache! Trebuie să descriu odată detaliat acel joc, este o operă de artă. Până atunci continui să lucrez la variante. Merge greu, nu mai am niciun chef, e primăvară. Dar continui, variantele la biologie sunt cele care mă stresează. Matematica e terminată de mult, fac sporadic, cât mă mai ajută răbdarea. Mai mult pe la ore. M-am mulţumit doar să joc un şah cu Vlad azi. L-am bătut fără probleme.
Din jurnalul unui şahist - partea I
Marţi, 13 martie.
Mă bântuie din nou senzaţia de sufocare pe care o ştiu atât de bine. Caietele sunt împrăştiate pe birou, în dreapta, iar culegerea de variante zâmbeşte hâd, deschisă la aceeiaşi variantă 20 de atâtea zile. Să tot fie şi o săptămână. Acelaşi birou din aceeiaşi cameră, cu aceleaşi apăsătoare dulapuri încărcate cu cărţi şi tinichele. Aşa am ajuns să le numesc, tinichele. Lucruri care nu ajută practic la nimic, doar creează o senzaţie de euforie, falsă, trecătoare, asupra capacităţilor mele proprii. Adevărata comoară, tabla, e în acelaşi loc, ascunsă în spatele teancului de caiete vechi, nefolosite, care zac acolo doar pentru camuflaj. E prea mult mister de care m-am săturat. Sunt prins între atâtea probleme şi doar două lucuri mă ajută să răzbesc: şahul şi scrisul. Primul e interdicţia apăsătoare iar al doilea doar o terapie fadă. Dar sunt atât de importante încât ştiu că e inutil să încerc, ori măcar să-mi impun, să renunţ la ele. Şahul e tot ce am, tot ce pot face şi tot ce mi-era teamă că voi pierde în acest an. Pot simplu reciti paginile din Jurnalul din august, când singura întrebare era cum voi mai juca şah în paralel cu pregătirea pentru Bac. Răspunsul familiei era simplu, fără şah! Eu trebuie, normal, să mă concentrez. Încă mă întreb, oare ei au conştientizat răspunsul acesta sau doar l-au aruncat, ca pe un glonţ rătăcit, în neant, fără a se gândi şi de ce. Şi mai ales la cum. Tatei i-a fost simplu, şocant de simplu. Fără şah. Aceste două cuvinte puteau fi urmate lejer de tirade nesfârşite despre cât pot fi eu de prost, de iresponsabil, cum pot eu rata totul pe ultima suta de metri din lipsă de mobilizare. Am văzut din primele zile cât e de inutil să-l contrazic. Gesturile, mimica feţei, tonul, totul descuraja din start orice împotrivire. Lupta pe care o pregătea tata pentru mine semăna ciudat cu o cruciadă, avea aerul specific de confruntare finală de care depinde totul. Importanţa examenului şi a tot ceea ce se întâmpla mă copleşea. Aşadar am tăcut mâlc, am făcut promisiuni, deşi pe multe din ele nu le-am putut respecta decât foarte puţine zile. Probabil a fost cea mai bună decizie. M-am apucat de învăţat cu sârg, temător, fără să comentez nimic, cu promisiuni de muncă asiduă pe buze. Am evitat un scandal care odată izbuncnit ar fi fost gratuit iar tăcerile dintre noi ar fi durat cu săptămânile.
Uneori tind să regret toate astea. Cedez mult prea uşor în faţa lui şi-n dauna a tot ce este important pentru mine. Dar am ştiut că acceptarea de faţadă a tot ce zicea el, cu tot cu virgule, era singura metodă prin care puteam avea linişte. Şi cred că de linişte aveam cea mai mare nevoie. Linişte pentru Bac, pentru limpezirea gândurilor, şi poate şi pentru şah. Mă întreb câteodată oare cât de mult învăţ şi dacă sunt alţii care să înveţe altfel, cu pasiune, ore în şir, să devoreze manualele şi culegerile de variante? Dacă este ceva de care mi-e cu adevărat teamă acel ceva este doar un rezultat groaznic la Bac. Vreo notă mică la matematica cu care m-am luptat continuu în toţi aceşti patru ani şi cu care lupt cu disperare de 9 luni de zile. Iar asta mă face uneori să privesc variantele cu groază şi speranţă în acelaşi timp, să strâng din dinţi şi să lupt. Până la mat. Iar în timpul acesta sunt tot măcinat de îndoieli. Dar la şah nu am renunţat. Nici la scris, singurul mod în care pot arunca afară toxinele din mintea şi sufletul meu. Paginile astea, literele nesigure, sunt doar oglinda unui suflet obsedat de mutările pe care le va face în viaţă. Sau pe care le face viaţa cu el. Nu am decis dacă să cred complet în destin şi să mă las dus de torent sau să nu cred deloc. Nu ştiu cum ar fi mai sănătos. Azi oricum nu mai gândesc. Mai există, fireşte, şi mâine..
Miercuri, 14 martie
Ieri am scris despre tot ce mi s-a întâmplat neglijând ce era mai important. Dupa şcoală l-am vizitat la magazin pe domnul Iordache. La o poveste, ca-n vremurile bune. Poveşti cu pioni, ture, tactici.... Îmi tot povesteşte de meciul său cu Karpov, adăugând detalii despre scurtele momente când l-a dominat. Povestea privind fix regina mea de fildeş din şahul de lux cu care mai jucam. În acele momente totul depindea de regină. Şi tot atât de brusc zâmbetul său a căzut lăsând loc unei grimase nostalgice, surprinse, ca şi cum încă ar fi uimit de cum a întors marele maestru toată partida. Astfel de poveşti aud mereu când trec pe la domnul Iordache, fost ofiţer, a cărui singură pasiune a fost şi rămâne şahul.
Partida de azi a fost ca de obicei: m-a bătut. Problema pentru el e cum mă bate. Ţine totul de tactici. Azi învăluirile nu i-au ieşit decât după timp îndelungat. Altă dată era mai bine. Dânsul a zis că poate m-am deşteptat eu. Am o tactică ceva mai bună.
M-am întors acasă înainte să vină ai mei astfel că nu a observat nimeni ceasul de întârziere. Mă aşteptau temele, variantele, aceleaşi corvezi zilnice de care nu poate scăpa nimeni. Am avut de exersat abia jumătate de oră. Ca de obicei, cu uşa de la mansardă închisă, am exersat pe şahul magnetic, miniatural, uşor de ascuns în spatele caietelor vechi. Tot timpul încerc să refac partidele pe care le consider inteligente cât timp totul e proaspăt, apoi să scriu ce greşeli am făcut, ce nu am văzut şi ce trebuia sigur să văd. Azi n-am avut răbdare să analizez toată partida. Am putut localiza doar prima greşeală. Restul au fost dintr-un şir, ca într-un efect de domino, cum zicea dl Iordache. Altă dată poate îmi voi da seama de ele. Partea bună la şahul ăsta magnetic e că piesele rămân la locul lor. Trebuie doar manipulat cu grijă.
Mâine am lucrare la matematică. Parcă ştiu. Doar parcă. Nu vreau să mă mai gândesc sau să-mi mai pun întrebări. Ce va fi va fi!
Mă bântuie din nou senzaţia de sufocare pe care o ştiu atât de bine. Caietele sunt împrăştiate pe birou, în dreapta, iar culegerea de variante zâmbeşte hâd, deschisă la aceeiaşi variantă 20 de atâtea zile. Să tot fie şi o săptămână. Acelaşi birou din aceeiaşi cameră, cu aceleaşi apăsătoare dulapuri încărcate cu cărţi şi tinichele. Aşa am ajuns să le numesc, tinichele. Lucruri care nu ajută practic la nimic, doar creează o senzaţie de euforie, falsă, trecătoare, asupra capacităţilor mele proprii. Adevărata comoară, tabla, e în acelaşi loc, ascunsă în spatele teancului de caiete vechi, nefolosite, care zac acolo doar pentru camuflaj. E prea mult mister de care m-am săturat. Sunt prins între atâtea probleme şi doar două lucuri mă ajută să răzbesc: şahul şi scrisul. Primul e interdicţia apăsătoare iar al doilea doar o terapie fadă. Dar sunt atât de importante încât ştiu că e inutil să încerc, ori măcar să-mi impun, să renunţ la ele. Şahul e tot ce am, tot ce pot face şi tot ce mi-era teamă că voi pierde în acest an. Pot simplu reciti paginile din Jurnalul din august, când singura întrebare era cum voi mai juca şah în paralel cu pregătirea pentru Bac. Răspunsul familiei era simplu, fără şah! Eu trebuie, normal, să mă concentrez. Încă mă întreb, oare ei au conştientizat răspunsul acesta sau doar l-au aruncat, ca pe un glonţ rătăcit, în neant, fără a se gândi şi de ce. Şi mai ales la cum. Tatei i-a fost simplu, şocant de simplu. Fără şah. Aceste două cuvinte puteau fi urmate lejer de tirade nesfârşite despre cât pot fi eu de prost, de iresponsabil, cum pot eu rata totul pe ultima suta de metri din lipsă de mobilizare. Am văzut din primele zile cât e de inutil să-l contrazic. Gesturile, mimica feţei, tonul, totul descuraja din start orice împotrivire. Lupta pe care o pregătea tata pentru mine semăna ciudat cu o cruciadă, avea aerul specific de confruntare finală de care depinde totul. Importanţa examenului şi a tot ceea ce se întâmpla mă copleşea. Aşadar am tăcut mâlc, am făcut promisiuni, deşi pe multe din ele nu le-am putut respecta decât foarte puţine zile. Probabil a fost cea mai bună decizie. M-am apucat de învăţat cu sârg, temător, fără să comentez nimic, cu promisiuni de muncă asiduă pe buze. Am evitat un scandal care odată izbuncnit ar fi fost gratuit iar tăcerile dintre noi ar fi durat cu săptămânile.
Uneori tind să regret toate astea. Cedez mult prea uşor în faţa lui şi-n dauna a tot ce este important pentru mine. Dar am ştiut că acceptarea de faţadă a tot ce zicea el, cu tot cu virgule, era singura metodă prin care puteam avea linişte. Şi cred că de linişte aveam cea mai mare nevoie. Linişte pentru Bac, pentru limpezirea gândurilor, şi poate şi pentru şah. Mă întreb câteodată oare cât de mult învăţ şi dacă sunt alţii care să înveţe altfel, cu pasiune, ore în şir, să devoreze manualele şi culegerile de variante? Dacă este ceva de care mi-e cu adevărat teamă acel ceva este doar un rezultat groaznic la Bac. Vreo notă mică la matematica cu care m-am luptat continuu în toţi aceşti patru ani şi cu care lupt cu disperare de 9 luni de zile. Iar asta mă face uneori să privesc variantele cu groază şi speranţă în acelaşi timp, să strâng din dinţi şi să lupt. Până la mat. Iar în timpul acesta sunt tot măcinat de îndoieli. Dar la şah nu am renunţat. Nici la scris, singurul mod în care pot arunca afară toxinele din mintea şi sufletul meu. Paginile astea, literele nesigure, sunt doar oglinda unui suflet obsedat de mutările pe care le va face în viaţă. Sau pe care le face viaţa cu el. Nu am decis dacă să cred complet în destin şi să mă las dus de torent sau să nu cred deloc. Nu ştiu cum ar fi mai sănătos. Azi oricum nu mai gândesc. Mai există, fireşte, şi mâine..
Miercuri, 14 martie
Ieri am scris despre tot ce mi s-a întâmplat neglijând ce era mai important. Dupa şcoală l-am vizitat la magazin pe domnul Iordache. La o poveste, ca-n vremurile bune. Poveşti cu pioni, ture, tactici.... Îmi tot povesteşte de meciul său cu Karpov, adăugând detalii despre scurtele momente când l-a dominat. Povestea privind fix regina mea de fildeş din şahul de lux cu care mai jucam. În acele momente totul depindea de regină. Şi tot atât de brusc zâmbetul său a căzut lăsând loc unei grimase nostalgice, surprinse, ca şi cum încă ar fi uimit de cum a întors marele maestru toată partida. Astfel de poveşti aud mereu când trec pe la domnul Iordache, fost ofiţer, a cărui singură pasiune a fost şi rămâne şahul.
Partida de azi a fost ca de obicei: m-a bătut. Problema pentru el e cum mă bate. Ţine totul de tactici. Azi învăluirile nu i-au ieşit decât după timp îndelungat. Altă dată era mai bine. Dânsul a zis că poate m-am deşteptat eu. Am o tactică ceva mai bună.
M-am întors acasă înainte să vină ai mei astfel că nu a observat nimeni ceasul de întârziere. Mă aşteptau temele, variantele, aceleaşi corvezi zilnice de care nu poate scăpa nimeni. Am avut de exersat abia jumătate de oră. Ca de obicei, cu uşa de la mansardă închisă, am exersat pe şahul magnetic, miniatural, uşor de ascuns în spatele caietelor vechi. Tot timpul încerc să refac partidele pe care le consider inteligente cât timp totul e proaspăt, apoi să scriu ce greşeli am făcut, ce nu am văzut şi ce trebuia sigur să văd. Azi n-am avut răbdare să analizez toată partida. Am putut localiza doar prima greşeală. Restul au fost dintr-un şir, ca într-un efect de domino, cum zicea dl Iordache. Altă dată poate îmi voi da seama de ele. Partea bună la şahul ăsta magnetic e că piesele rămân la locul lor. Trebuie doar manipulat cu grijă.
Mâine am lucrare la matematică. Parcă ştiu. Doar parcă. Nu vreau să mă mai gândesc sau să-mi mai pun întrebări. Ce va fi va fi!
vineri, 13 august 2010
Cum am devenit scriitor
Am încercat astăzi să mă gândesc de cât timp îmi place mie să scriu. Şi chiar nu mai imi amintesc. Ştiu precis când am început să scriu literatură, dar debutul plăcerii este undeva îngropat între alte amintiri. Mare păcat. Când m-am visat scriitor pentru prima oară deja aveam o mulţime de poezii şi mici schiţe încropite. Îmi pare rău acum că nu le mai am. Ar trebui să fie pe undeva prin pivniţă, într-un calculator Pentium 1, cu Windows 95, care habar n-am dacă mai merge. Cel mai probabil, nu. Când l-am coborât în pivnită, in loc luminat şi în loc de odihnă ( loc de verdeaţă sigur nu-i) n-am avut minte să le iau de acolo pe vreo dischetă. Că de stick sau de CD nu prea putea fi vorba. Valoare literară sigur nu aveau, doar aşa, astăzi aş fi vrut să le văd.
Scriitor m-am visat prima oară pe clasa a VI-a. Citisem un tabel cronologic despre Mihail Sadoveanu, la începutul romanului Neamul Şoimăreştilor. Şi nu ştiu cum, sau de ce, am devenit atras de această meserie. Vroiam să devin scriitor. Să scriu, fireşte, romane de aventuri, din care citeam pe atunci cu duiumul. Credeam că doar din astea există şi că alţi scriitori n-au cum să-i întreacă pe Karl May şi Jules Verne. Ei erau favoriţii. Decisiv a fost exemplul unui prieten, fratele celui mai bun prieten al meu, pe care îl vedeam atunci scriind o carte. El cred că era pe clasa a 8-a. Stătea aplecat asupra unui caiet scriind cu creionul. Aia era cartea lui. Era un roman de aventuri marinăreşti, nu cred că despre piraţi, cred mai degrabă că era vorba de ceva naufragiaţi. Pe coperta albă desenase un vapor care se lupta cu furtuna. Omul avea mare talent la desen.
Am început şi eu cu cel mai bun prieten. Mai ţii minte, Titus? Ce vremuri! Am deschis calculatorul meu care funcţiona şi atunci ca o rablă, dar pe care aveam să-l schimb foarte târziu. Titlul era de dinainte fixat: Aventuri pe mări. Scurt şi la obiect. Să ştie oricine despre ce e cartea, ca s-o cumpere, fireşte. Îmi şi vine să râd cum gândeam atunci. Ne gândeam, eu cu Titus, că vom ajunge mari scriitori şi că se vor face filme după opera noastră. Prima pagină a mers foarte bine. Câţiva tâlhari atacau o corabie în Plymouth (eram, normal, cu atlasul de geografie deschis lângă noi). Eroul avea un nume frumos, Robert Bowers, iar corabia se numea Tigrul, după filmele alea cu Sandokan. Ei fireşte, au reuşit să ocupe corabia şi să fugă cu ea înainte ca urmăritorii lor ( erau urmăriţi, evident, dar nici atunci, nici acum, nu ştiam de cine. Erau urmăriţi şi gata) să-i ajungă. Ajunşi la debarcader, au fost spulberaţi de tunurile numeroase şi puternice ale Tigrului. Gata, se încheia primul capitol. Avea, cred, o pagină jumate de word. Ce ziceţi, nu era destul? Oricum, am continuat să-l descriem pe Bowers ca un spadasin neîntrecut, i-am descris şi cabina, plină de hărţi, lucru care am scris că îi făcea plăcere, căci Robert al nostru era pasionat de geografie. Cartea mea şi a lui Titus se încheie după un duel pe punte între Bowers şi încă un matelot, habar n-am cum l-am mai numit şi pe acela, pentru postul de căpitan al corabiei. Şi eroul nostru a învins înfingându-i inamicului pumnalul în piept. Restul trebuiau să fie aventuri neîntrerupte, lupte grele pe mări, comori, etc. Am renunţat la carte din lipsă de informaţii şi de inspiraţie. Cred că al doilea motiv era cel mai important. Scriam greu, ne exprimam greoi amândoi, având prea puţine lecturi în spate. Iar cunoştinţele despre corăbii lipseau şi ele cu desăvârşire. În romanele lui Jules Verne se făceau sute de manevre cu sute de tipuri de pânze. Marinarii noştri ştiau numai să rotească cârma. Iar căpitanul poruncea doar ,, Toate pânzele sus!”. În plus, cartea asta era o joacă. Noi ne jucam de-a scriitorii la fel cum jucam şi pac-pac pe malul Ampoiului. Nu eram gata să facem asta serios. Am renunţat amândoi cu inima împăcată. Cartea, adică cele vreo 5 pagini de word ale ei, au rămas îngropate în calculatorul unde sunt şi astăzi. De unde probabil nu le mai scoate nimeni.
Totuşi, poate veţi crede că am renunţat definitiv. Nu. Visul era tot acolo, trebuia doar declanşat. Şi micul declanşator a fost un text de Cărtărescu studiat în clasa a VII-a, ,, Florin scrie un roman”. Florin era un copil exact de clasa a 7-a, ca mine atunci, care scria un roman haiducesc. Îi ieşea destul de bine,. Atât de bine încât m-a cuprins şi pe mine febra creaţiei, doar pentru a nu fi inferior băiatului creat de Cărtărescu. Nu m-am gândit atunci că în spatele lui Florin se ascunde creatorul său. Am preferat să ignor acest aspect.
Fireşte, m-am gândit să reiau subiectul cărţii mele. De data asta pe hârtie, eu singur. Doar şi Florin îşi scria romanul într-un caiet, pătat pe alocuri cu dulceaţă. Aveam un caiet din acela cu spirală, unde foile se puteau rupe mai uşor. Numai bine! Am scris cu sârg câteva zile, o dată chiar la lumina lumânării, în timpul unei pene de curent, doar aşa, pentru un surplus de farmec. Şi chiar are. Sau avea, până m-a văzut mama şi m-a certat că-mi stric ochii. Nu citeam ce scriam. Am umplut, parcă, vreo douăzeci de pagini până să încep să citesc ce am scris. Şi aşa am început să tai. Tăieturile se înmulţeau vertiginos, aşa că am început să rup. Iar zgomotul foilor rupte mă întrista teribil, căci ştiam că trebuie transcrise. Mie exact de transcrieri îmi era groază. Şi acum mi-ar fi. Foile de transcris s-au îngrămădit pe undeva pe sub saltea, alături de manuscrisul ciopârţit. Ajunsesem să percep munca la carte ca pe o corvoadă şi asta nu era bine. Nu cred că eram dispus să jerftesc multă muncă pe altarul creaţiei. Prin urmare, am abandonat lucrarea. Nu cu inimă uşoară de data asta. Cuprins de remuşcări am inventat un pretext: nu aveam o hartă maritimă. Până fac rost, nu are rost să mai scriu, că scriu prostii. Nu prea aveam de unde să fac rost, că nici pe net nu găsisem. Pretextul acesta m-a calmat, până la următoarea ,, carte”, de pe clasa a 8-a. Despre care se poate povesti şi altă dată. Acum nu mai am chef, plus că nu ştiu dacă e bine să scriu posturi atât de lungi. Ce să fac dacă nu mă pot abţine :P. Mâine vreau să şi pun aici un text de-al meu, care a luat şi premiu. E o nuvelă destul de lungă, pe care o voi publica în părţi. Lectură plăcută!
Scriitor m-am visat prima oară pe clasa a VI-a. Citisem un tabel cronologic despre Mihail Sadoveanu, la începutul romanului Neamul Şoimăreştilor. Şi nu ştiu cum, sau de ce, am devenit atras de această meserie. Vroiam să devin scriitor. Să scriu, fireşte, romane de aventuri, din care citeam pe atunci cu duiumul. Credeam că doar din astea există şi că alţi scriitori n-au cum să-i întreacă pe Karl May şi Jules Verne. Ei erau favoriţii. Decisiv a fost exemplul unui prieten, fratele celui mai bun prieten al meu, pe care îl vedeam atunci scriind o carte. El cred că era pe clasa a 8-a. Stătea aplecat asupra unui caiet scriind cu creionul. Aia era cartea lui. Era un roman de aventuri marinăreşti, nu cred că despre piraţi, cred mai degrabă că era vorba de ceva naufragiaţi. Pe coperta albă desenase un vapor care se lupta cu furtuna. Omul avea mare talent la desen.
Am început şi eu cu cel mai bun prieten. Mai ţii minte, Titus? Ce vremuri! Am deschis calculatorul meu care funcţiona şi atunci ca o rablă, dar pe care aveam să-l schimb foarte târziu. Titlul era de dinainte fixat: Aventuri pe mări. Scurt şi la obiect. Să ştie oricine despre ce e cartea, ca s-o cumpere, fireşte. Îmi şi vine să râd cum gândeam atunci. Ne gândeam, eu cu Titus, că vom ajunge mari scriitori şi că se vor face filme după opera noastră. Prima pagină a mers foarte bine. Câţiva tâlhari atacau o corabie în Plymouth (eram, normal, cu atlasul de geografie deschis lângă noi). Eroul avea un nume frumos, Robert Bowers, iar corabia se numea Tigrul, după filmele alea cu Sandokan. Ei fireşte, au reuşit să ocupe corabia şi să fugă cu ea înainte ca urmăritorii lor ( erau urmăriţi, evident, dar nici atunci, nici acum, nu ştiam de cine. Erau urmăriţi şi gata) să-i ajungă. Ajunşi la debarcader, au fost spulberaţi de tunurile numeroase şi puternice ale Tigrului. Gata, se încheia primul capitol. Avea, cred, o pagină jumate de word. Ce ziceţi, nu era destul? Oricum, am continuat să-l descriem pe Bowers ca un spadasin neîntrecut, i-am descris şi cabina, plină de hărţi, lucru care am scris că îi făcea plăcere, căci Robert al nostru era pasionat de geografie. Cartea mea şi a lui Titus se încheie după un duel pe punte între Bowers şi încă un matelot, habar n-am cum l-am mai numit şi pe acela, pentru postul de căpitan al corabiei. Şi eroul nostru a învins înfingându-i inamicului pumnalul în piept. Restul trebuiau să fie aventuri neîntrerupte, lupte grele pe mări, comori, etc. Am renunţat la carte din lipsă de informaţii şi de inspiraţie. Cred că al doilea motiv era cel mai important. Scriam greu, ne exprimam greoi amândoi, având prea puţine lecturi în spate. Iar cunoştinţele despre corăbii lipseau şi ele cu desăvârşire. În romanele lui Jules Verne se făceau sute de manevre cu sute de tipuri de pânze. Marinarii noştri ştiau numai să rotească cârma. Iar căpitanul poruncea doar ,, Toate pânzele sus!”. În plus, cartea asta era o joacă. Noi ne jucam de-a scriitorii la fel cum jucam şi pac-pac pe malul Ampoiului. Nu eram gata să facem asta serios. Am renunţat amândoi cu inima împăcată. Cartea, adică cele vreo 5 pagini de word ale ei, au rămas îngropate în calculatorul unde sunt şi astăzi. De unde probabil nu le mai scoate nimeni.
Totuşi, poate veţi crede că am renunţat definitiv. Nu. Visul era tot acolo, trebuia doar declanşat. Şi micul declanşator a fost un text de Cărtărescu studiat în clasa a VII-a, ,, Florin scrie un roman”. Florin era un copil exact de clasa a 7-a, ca mine atunci, care scria un roman haiducesc. Îi ieşea destul de bine,. Atât de bine încât m-a cuprins şi pe mine febra creaţiei, doar pentru a nu fi inferior băiatului creat de Cărtărescu. Nu m-am gândit atunci că în spatele lui Florin se ascunde creatorul său. Am preferat să ignor acest aspect.
Fireşte, m-am gândit să reiau subiectul cărţii mele. De data asta pe hârtie, eu singur. Doar şi Florin îşi scria romanul într-un caiet, pătat pe alocuri cu dulceaţă. Aveam un caiet din acela cu spirală, unde foile se puteau rupe mai uşor. Numai bine! Am scris cu sârg câteva zile, o dată chiar la lumina lumânării, în timpul unei pene de curent, doar aşa, pentru un surplus de farmec. Şi chiar are. Sau avea, până m-a văzut mama şi m-a certat că-mi stric ochii. Nu citeam ce scriam. Am umplut, parcă, vreo douăzeci de pagini până să încep să citesc ce am scris. Şi aşa am început să tai. Tăieturile se înmulţeau vertiginos, aşa că am început să rup. Iar zgomotul foilor rupte mă întrista teribil, căci ştiam că trebuie transcrise. Mie exact de transcrieri îmi era groază. Şi acum mi-ar fi. Foile de transcris s-au îngrămădit pe undeva pe sub saltea, alături de manuscrisul ciopârţit. Ajunsesem să percep munca la carte ca pe o corvoadă şi asta nu era bine. Nu cred că eram dispus să jerftesc multă muncă pe altarul creaţiei. Prin urmare, am abandonat lucrarea. Nu cu inimă uşoară de data asta. Cuprins de remuşcări am inventat un pretext: nu aveam o hartă maritimă. Până fac rost, nu are rost să mai scriu, că scriu prostii. Nu prea aveam de unde să fac rost, că nici pe net nu găsisem. Pretextul acesta m-a calmat, până la următoarea ,, carte”, de pe clasa a 8-a. Despre care se poate povesti şi altă dată. Acum nu mai am chef, plus că nu ştiu dacă e bine să scriu posturi atât de lungi. Ce să fac dacă nu mă pot abţine :P. Mâine vreau să şi pun aici un text de-al meu, care a luat şi premiu. E o nuvelă destul de lungă, pe care o voi publica în părţi. Lectură plăcută!
joi, 12 august 2010
Azi dimineaţă m-am gândit să scriu câte ceva despre presă. Cea de-a patra putere în stat. Acum chiar nu-mi dau seama ce aş putea spune. Mi-am mai pierdut din elan. Poate pot să scriu doar de ce mai cumpăr eu ziare: pentru cărţi. Atât. Nu mă interesează informaţia din ele, lupta politică, bălăcărelile. Ziarele în ţara asta, cele mai mari, fac un singur lucru bun cu adevărat: oferă cărţi la preţuri acceptabile. Şi azi am realizat o chestie ciudată, aproape hazlie.
Am cumpărat joi, când am revenit de la Ampoiţa, Jurnalul Naţional de luni cu cartea de buzunar, Salonul roşu, de August Strindberg. Despre colecţia Carte de buzunar am doar cuvinte de laudă. Am cumpărat de la ei 6 cărţi şi acum o citesc pe a 5-a. Adică Salonul roşu. N-am terminat-o încă, mai am cam jumătate. Deci asta nu vreau să fie o recenzie. Poate doar una parţială.
Despre presă şi mediul jurnalistic am citit două cărţi cu adevărat reuşite. Prima este Iluzii pierdute de Honoré de Balzac, pe care o recomand cu căldură. Este povestea unui tânăr, Lucien de Rubempre, care ajunge în Paris dornic să reuşească în viaţă. Prima lui slujbă este la un ziar. Balzac, profund cunoscător al vieţii, înfăţişează dramatic toate greutăţile prin care trebuie să treacă un tânăr extrem de talentat pentru a reuşi. Mediul jurnalistic de atunci, plin de intrigi, de compromisuri, de mârşăvii, este prezentat cu lux de amănunte.
Cartea asta, citită acum vreo doi ani, m-a făcut să-mi scot din cap meseria de jurnalist. Implică prea multe compromisuri. Am aflat, destul de surprins, că ideea de presă liberă şi iubitoare de adevăr este o minciună pentru creduli. Tot ce primează sunt interesele, fie ale patronului, fie ale vreunui ziarist, redactor sau ce-o mai fi pe acolo. Doar pentru asta se scriu articolele. Restul e deja vorbărie. Nu ai cum să nu rămâi impresionat când citeşti cum este de fapt presa. Câte mârşăvii pot face unii oameni doar pentru bani şi influenţă! Şi atunci evident, îţi pui întrebări. Iar fiecare om normal ar trebui să ajungă la următoarea concluzie: presa e aceeiaşi, şi azi, la o sută şi ceva de ani după acţiunea romanului lui Balzac. Şi va fi la fel. Orice s-ar face şi oricât s-ar lăuda diverşi că sunt cinstiţi.
A doua carte e asta, pe care încă n-am terminat-o. Subiectul este oarecum asemănător. Un tânăr inteligent, talentat, idealist, ia decizia să-şi schimbe radical profesia. Dezgustat de viaţa de funcţionar şi de neregulile din sistem (nu prea muncea nimeni prin Comitetele suedeze- sună cunoscut, nu-i aşa?), Arvid Falk decide să se facă scriitor şi jurnalist. Din câte am înteles până acum el chiar e talentat. Şi ajunge la patronul unui ziar important, Smith, care...îi arată cum este de fapt presa. Lui Falk i se propun nişte mârşăvii, o nuvelă de propagandă pentru o societate de asigurări controlată de Smith şi un articol despre regina Ulrika Eleonora menit să vândă mai bine nişte cărţi, pornind de la o sculptură care înfăţişa altă regină. Falk, spre cinstea lui, refuză. Nu din prima, ce-i drept. Trece la alt ziar, la alte compromisuri. Acum, nu pot să spun ce se va intâmpla că nu am terminat cartea. Mai am o jumătate. Dar doar de chestie, cum poate Jurnalul Naţional, şi orice ziar de fapt, să publice o astfel de carte? Oare nu-şi dau seama că un pic se demască singuri? Aruncă în faţa lumii toate aspectele întunecate, scârboase, ale breslei lor. Oare nu s-a gandit nimeni la asta? Nu au niciun interes să păstreze clişeul că presa spune adevărul? Sau poate consideră că doar alţii sunt corupţi din presă, iar ei nu. Şi acesta să fie doar un manifest în acest sens. Dar mă rog.. Nu am nimic cu Jurnalul Naţional în mod special. Am mai spus, nu citesc ziarele. M-ar fi mirat şi dacă o astfel de carte ar fi fost distribuită cu Adevărul, de exemplu. Sau cu oricare alt ziar. Mi se pare genul de carte pe care ziariştii ar trebui s-o evite. Nu le-ar prea plăcea mesajul, căci altfel cartea e foarte bine scrisă.
Aş chiar râde dacă Adevărul ar publica, prin absurd, Iluzii pierdute de Balzac. Ar fi cam aceeiaşi chestie. Până una-alta, am găsit aici ceva frumos care vorbeste despre libertăţile esenţiale. Mi-am amintit şi eu de acel pasaj şi chiar prinde bine.
Azi mi-am cumpărat volumul doi din Iubim al lui Octav Dessila. M-am întâlnit prea des cu cartea asta pe la anticariat, dar într-o stare mai proastă. Sper să merite citită. În acest fel îşi face şi presa datoria, mai ridică ţara asta din mocirla unde ne bălăcim de vreo 20 de ani...
Am cumpărat joi, când am revenit de la Ampoiţa, Jurnalul Naţional de luni cu cartea de buzunar, Salonul roşu, de August Strindberg. Despre colecţia Carte de buzunar am doar cuvinte de laudă. Am cumpărat de la ei 6 cărţi şi acum o citesc pe a 5-a. Adică Salonul roşu. N-am terminat-o încă, mai am cam jumătate. Deci asta nu vreau să fie o recenzie. Poate doar una parţială.
Despre presă şi mediul jurnalistic am citit două cărţi cu adevărat reuşite. Prima este Iluzii pierdute de Honoré de Balzac, pe care o recomand cu căldură. Este povestea unui tânăr, Lucien de Rubempre, care ajunge în Paris dornic să reuşească în viaţă. Prima lui slujbă este la un ziar. Balzac, profund cunoscător al vieţii, înfăţişează dramatic toate greutăţile prin care trebuie să treacă un tânăr extrem de talentat pentru a reuşi. Mediul jurnalistic de atunci, plin de intrigi, de compromisuri, de mârşăvii, este prezentat cu lux de amănunte.
Cartea asta, citită acum vreo doi ani, m-a făcut să-mi scot din cap meseria de jurnalist. Implică prea multe compromisuri. Am aflat, destul de surprins, că ideea de presă liberă şi iubitoare de adevăr este o minciună pentru creduli. Tot ce primează sunt interesele, fie ale patronului, fie ale vreunui ziarist, redactor sau ce-o mai fi pe acolo. Doar pentru asta se scriu articolele. Restul e deja vorbărie. Nu ai cum să nu rămâi impresionat când citeşti cum este de fapt presa. Câte mârşăvii pot face unii oameni doar pentru bani şi influenţă! Şi atunci evident, îţi pui întrebări. Iar fiecare om normal ar trebui să ajungă la următoarea concluzie: presa e aceeiaşi, şi azi, la o sută şi ceva de ani după acţiunea romanului lui Balzac. Şi va fi la fel. Orice s-ar face şi oricât s-ar lăuda diverşi că sunt cinstiţi.
A doua carte e asta, pe care încă n-am terminat-o. Subiectul este oarecum asemănător. Un tânăr inteligent, talentat, idealist, ia decizia să-şi schimbe radical profesia. Dezgustat de viaţa de funcţionar şi de neregulile din sistem (nu prea muncea nimeni prin Comitetele suedeze- sună cunoscut, nu-i aşa?), Arvid Falk decide să se facă scriitor şi jurnalist. Din câte am înteles până acum el chiar e talentat. Şi ajunge la patronul unui ziar important, Smith, care...îi arată cum este de fapt presa. Lui Falk i se propun nişte mârşăvii, o nuvelă de propagandă pentru o societate de asigurări controlată de Smith şi un articol despre regina Ulrika Eleonora menit să vândă mai bine nişte cărţi, pornind de la o sculptură care înfăţişa altă regină. Falk, spre cinstea lui, refuză. Nu din prima, ce-i drept. Trece la alt ziar, la alte compromisuri. Acum, nu pot să spun ce se va intâmpla că nu am terminat cartea. Mai am o jumătate. Dar doar de chestie, cum poate Jurnalul Naţional, şi orice ziar de fapt, să publice o astfel de carte? Oare nu-şi dau seama că un pic se demască singuri? Aruncă în faţa lumii toate aspectele întunecate, scârboase, ale breslei lor. Oare nu s-a gandit nimeni la asta? Nu au niciun interes să păstreze clişeul că presa spune adevărul? Sau poate consideră că doar alţii sunt corupţi din presă, iar ei nu. Şi acesta să fie doar un manifest în acest sens. Dar mă rog.. Nu am nimic cu Jurnalul Naţional în mod special. Am mai spus, nu citesc ziarele. M-ar fi mirat şi dacă o astfel de carte ar fi fost distribuită cu Adevărul, de exemplu. Sau cu oricare alt ziar. Mi se pare genul de carte pe care ziariştii ar trebui s-o evite. Nu le-ar prea plăcea mesajul, căci altfel cartea e foarte bine scrisă.
Aş chiar râde dacă Adevărul ar publica, prin absurd, Iluzii pierdute de Balzac. Ar fi cam aceeiaşi chestie. Până una-alta, am găsit aici ceva frumos care vorbeste despre libertăţile esenţiale. Mi-am amintit şi eu de acel pasaj şi chiar prinde bine.
Azi mi-am cumpărat volumul doi din Iubim al lui Octav Dessila. M-am întâlnit prea des cu cartea asta pe la anticariat, dar într-o stare mai proastă. Sper să merite citită. În acest fel îşi face şi presa datoria, mai ridică ţara asta din mocirla unde ne bălăcim de vreo 20 de ani...
miercuri, 11 august 2010
Toate trec..
Am adoptat vorba asta cam acum un an. Şi m-a ajutat mult, de atunci, de câte ori am dat de vreun necaz. Îmi place să mă gândesc că şi acesta va trece, cum au trecut atâtea altele. Nu mai vreau să scriu cât de importantă este atitudinea în depăşirea unei probleme. Asta s-a tot scris. Cine mai vrea să redescopere acest mesaj, poate să o facă pe aici. Ajută mult.
Înainte îmi amintesc că eram un pesimist. Mă lăsam doborât de fiecare obstacol întâlnit şi-mi făceam zeci de probleme pentru nimicuri. Când eram pe clasa a 9-a m-am calificat la faza naţională la istorie. Eram entuziasmat. Reuşisem la faza pe liceu să-i impresionez pe corectori prin mulţimea de informaţii care nu se găseau în manual. Îmi amintesc că era o cerinţă despre poemele homerice, pe care eu le-am şi rezumat, pe o întreagă pagină. Probabil am fost singurul. Cam acelaşi lucru l-am făcut şi la faza judeţeană. Şi a urmat calificarea. Câteva zile de entuziasm apoi ziua când profesorul de istorie, despre care voi scrie altă dată, mi-a adus o plasă plină de cărţi. Erau despre fiecare subiect din manual. Aveam aşadar, ce face.
M-am apucat de citit cu entuziasm. Aveam în minte, într-o lectură proaspătă, Memoriile lui Eliade. Asta mă impulsiona. În multe privinţe mă asemănam cu adolescentul din primele capitole. Eram la un profil real, detestam ştiinţele exacte şi devoram cu fervoare tot ce-mi pica în mână. Iar acum aveam de toate. Îmi amintesc că erau cărţi despre barbari, despre Constantin cel Mare, despre huni, cam despre tot ce m-ar fi putut interesa. Nu erau cărţi foarte grele, cu multe date, ci mai degrabă lucrări de popularizare. Erau dintr-o colecţie care habar n-am cum se numeşte, coordonată parca de Patapievici. Dar deja încep să divaghez...
Aveam la dispoziţie vreo două săptămâni. Mă trezeam dimineaţa odată cu restul familiei care pleca care încotro. Eu, de pe la 8, începeam să citesc. Cred că citeam vreo 5 ore, dar nu mai îmi amintesc sigur. Mă forţam mult şi asta mă obosea. Cărţile nu erau tocmai uşor de înţeles şi m-am trezit că nu ştiam prea multe date. Care erau la urma urmei, importante. Ştiam evenimente, puteam detalia bătălii, caracteriza lideri, fără a avea ceva cert. Multă poveste adică. Tot inspirat de Eliade mi-am făcut un caiet special, pe care am scris pompos ,, Studii istorice” şi în care rezumam tot ce citisem. A fost o perioadă de euforie. Mă simţeam pregătit. Aveam un caiet întreg de note, relatări, pagini de sfârşit umplute cu date. Eram ferm convins că nimic din lumea asta nu mă putea împiedica să iau premiu. Citisem şi manualele, dar informaţia puţină din ele nu mă tenta deloc. Aveam impresia că sunt superior, că eu ştiu, că atât de puţini au făcut ce am făcut eu şi prin urmare voi avea succes.
Într-un final am ajuns la Craiova. În 2007 acolo s-a ţinut. Proba am dat-o a doua zi, după o noapte plină de poveşti cu colegii de cameră. Abia am dormit. Probabil că am zâmbit când am văzut subiectul. Mi se părea uşor. Nu mai ştziu câte pagini am scris. Multe, oricum. Am părăsit sala printre ultimii, conform principiului pe care l-am tot aplicat de atunci. Eram fericit şi m-am bucurat de restul excursiei. N-am spus nimănui cât sunt de sigur de câştig. Zâmbeam doar în sinea mea, gândindu-mă ce mutre vor avea profesorii mei de la mate-info intensiv info şi toţi colegii, prietenii, familia.
Şi a venit ziua rezultatelor. Şocul. Ştiu că m-am apropiat timid de listă, înghesuit de zeci de alţi oameni nervoşi. O grămadă de exclamaţii, agitaţie, oameni cu telefoane în urechi... Am ajuns la listă. Primul nu eram. Şi nici al doilea. Nu apăream nici în primii 10, 20. Încet, încet începeam să ameţesc. Într-un final m-am descoperit. Eram pe locul 44. Sincer, nu mai ştiu din câţi. Vreo 60 şi ceva. Dezamagirea a fost pe măsură. M-am îndepărtat cu paşi împleticiţi în afara listei. Probabil aveam şi lacrimi în ochi. Dar atunci încă mai aveam impresia că a fost o greşeală, că prin cine ştie ce amestec lucrarea mea ajunsese prost, că se pierduse din ea... Aveam în cap zeci de posibilităţi prin care soarta ar fi putut complota împotriva mea. Şi am făcut, evident, contestaţie. O porcărie. Mi-a dat ocazia să cunosc un imbecil, despre care am citit ulterior pe forumuri că e uitat de nu ştiu când pe la şefia comisiilor. Nu vreau să-i mentionez numele. Nu ar avea rost. În tragedia asta joacă un rol atât de mic.. El a fost acela care a ţipat la un om dezorientat, ameţit, speriat, că de ce nu am pix, odată ce vreau să fac contestaţie ( acţiunea se petrecea într-un secretariat plin de astfel de obiecte rare). Am trecut peste.. Dar rezultatul acesta m-a urmărit ceva vreme. Mai ales după ce am aflat, cu manualele în faţă, că tratasem superficial mare parte din subiect. Acela a fost de fapt marele şoc. Cărţile citite nu m-au ajutat la nimic, alţii, care au apelat la manuale, doar la manuale, au putut să ia premii şi menţiuni. Am avut partea mea de revoltă împotriva întregii metodologii, dar despre asta poate scriu altă dată. Oricum..
Am pornit de la chestia că toate trec. Am divagat cam mult. Am vrut să povestesc mai multe necazuri, dar am rămas doar la unul bine detaliat şi condimentat. Oricum, azi am certitudinea că nu vorbesc atât de singur. Aşa-i, Rox? Oricum, toate lucrurile sunt trecătoare. Orice pare catastrofal la momentul M, în momentul M+ câteva luni va părea ceva mai banal. Iar viaţa e doar un şir de obstacole care trebuie depăşite.
Înainte îmi amintesc că eram un pesimist. Mă lăsam doborât de fiecare obstacol întâlnit şi-mi făceam zeci de probleme pentru nimicuri. Când eram pe clasa a 9-a m-am calificat la faza naţională la istorie. Eram entuziasmat. Reuşisem la faza pe liceu să-i impresionez pe corectori prin mulţimea de informaţii care nu se găseau în manual. Îmi amintesc că era o cerinţă despre poemele homerice, pe care eu le-am şi rezumat, pe o întreagă pagină. Probabil am fost singurul. Cam acelaşi lucru l-am făcut şi la faza judeţeană. Şi a urmat calificarea. Câteva zile de entuziasm apoi ziua când profesorul de istorie, despre care voi scrie altă dată, mi-a adus o plasă plină de cărţi. Erau despre fiecare subiect din manual. Aveam aşadar, ce face.
M-am apucat de citit cu entuziasm. Aveam în minte, într-o lectură proaspătă, Memoriile lui Eliade. Asta mă impulsiona. În multe privinţe mă asemănam cu adolescentul din primele capitole. Eram la un profil real, detestam ştiinţele exacte şi devoram cu fervoare tot ce-mi pica în mână. Iar acum aveam de toate. Îmi amintesc că erau cărţi despre barbari, despre Constantin cel Mare, despre huni, cam despre tot ce m-ar fi putut interesa. Nu erau cărţi foarte grele, cu multe date, ci mai degrabă lucrări de popularizare. Erau dintr-o colecţie care habar n-am cum se numeşte, coordonată parca de Patapievici. Dar deja încep să divaghez...
Aveam la dispoziţie vreo două săptămâni. Mă trezeam dimineaţa odată cu restul familiei care pleca care încotro. Eu, de pe la 8, începeam să citesc. Cred că citeam vreo 5 ore, dar nu mai îmi amintesc sigur. Mă forţam mult şi asta mă obosea. Cărţile nu erau tocmai uşor de înţeles şi m-am trezit că nu ştiam prea multe date. Care erau la urma urmei, importante. Ştiam evenimente, puteam detalia bătălii, caracteriza lideri, fără a avea ceva cert. Multă poveste adică. Tot inspirat de Eliade mi-am făcut un caiet special, pe care am scris pompos ,, Studii istorice” şi în care rezumam tot ce citisem. A fost o perioadă de euforie. Mă simţeam pregătit. Aveam un caiet întreg de note, relatări, pagini de sfârşit umplute cu date. Eram ferm convins că nimic din lumea asta nu mă putea împiedica să iau premiu. Citisem şi manualele, dar informaţia puţină din ele nu mă tenta deloc. Aveam impresia că sunt superior, că eu ştiu, că atât de puţini au făcut ce am făcut eu şi prin urmare voi avea succes.
Într-un final am ajuns la Craiova. În 2007 acolo s-a ţinut. Proba am dat-o a doua zi, după o noapte plină de poveşti cu colegii de cameră. Abia am dormit. Probabil că am zâmbit când am văzut subiectul. Mi se părea uşor. Nu mai ştziu câte pagini am scris. Multe, oricum. Am părăsit sala printre ultimii, conform principiului pe care l-am tot aplicat de atunci. Eram fericit şi m-am bucurat de restul excursiei. N-am spus nimănui cât sunt de sigur de câştig. Zâmbeam doar în sinea mea, gândindu-mă ce mutre vor avea profesorii mei de la mate-info intensiv info şi toţi colegii, prietenii, familia.
Şi a venit ziua rezultatelor. Şocul. Ştiu că m-am apropiat timid de listă, înghesuit de zeci de alţi oameni nervoşi. O grămadă de exclamaţii, agitaţie, oameni cu telefoane în urechi... Am ajuns la listă. Primul nu eram. Şi nici al doilea. Nu apăream nici în primii 10, 20. Încet, încet începeam să ameţesc. Într-un final m-am descoperit. Eram pe locul 44. Sincer, nu mai ştiu din câţi. Vreo 60 şi ceva. Dezamagirea a fost pe măsură. M-am îndepărtat cu paşi împleticiţi în afara listei. Probabil aveam şi lacrimi în ochi. Dar atunci încă mai aveam impresia că a fost o greşeală, că prin cine ştie ce amestec lucrarea mea ajunsese prost, că se pierduse din ea... Aveam în cap zeci de posibilităţi prin care soarta ar fi putut complota împotriva mea. Şi am făcut, evident, contestaţie. O porcărie. Mi-a dat ocazia să cunosc un imbecil, despre care am citit ulterior pe forumuri că e uitat de nu ştiu când pe la şefia comisiilor. Nu vreau să-i mentionez numele. Nu ar avea rost. În tragedia asta joacă un rol atât de mic.. El a fost acela care a ţipat la un om dezorientat, ameţit, speriat, că de ce nu am pix, odată ce vreau să fac contestaţie ( acţiunea se petrecea într-un secretariat plin de astfel de obiecte rare). Am trecut peste.. Dar rezultatul acesta m-a urmărit ceva vreme. Mai ales după ce am aflat, cu manualele în faţă, că tratasem superficial mare parte din subiect. Acela a fost de fapt marele şoc. Cărţile citite nu m-au ajutat la nimic, alţii, care au apelat la manuale, doar la manuale, au putut să ia premii şi menţiuni. Am avut partea mea de revoltă împotriva întregii metodologii, dar despre asta poate scriu altă dată. Oricum..
Am pornit de la chestia că toate trec. Am divagat cam mult. Am vrut să povestesc mai multe necazuri, dar am rămas doar la unul bine detaliat şi condimentat. Oricum, azi am certitudinea că nu vorbesc atât de singur. Aşa-i, Rox? Oricum, toate lucrurile sunt trecătoare. Orice pare catastrofal la momentul M, în momentul M+ câteva luni va părea ceva mai banal. Iar viaţa e doar un şir de obstacole care trebuie depăşite.
luni, 9 august 2010
Despre linişte
Lentoarea
Primul roman scris în limba franceză al scriitorului ceh Milan Kundera este o reacţie faţă de făţărnicia unei întregi tipologii umane, oameni pe care unul din personajele cărţii, Pontevin, îi numeşte balerini. Balerinul nu este neapărat politician deşi toţi oamenii politici sunt un pic balerini iar toţi balerinbii sunt amestecaţi în politică[...]Balerinul se deosebeşte faţă de omul politic obişnuit prin faptul că nu râvneşte puterea, ci gloria; nu vea să impună lumii o organizare socială sau alta (e ultimul lucru de care să-i pese ) ci săocupe scena pentru a-şi pune în lumină eul. După aşa o definiţie nu cred că mai are rost să insist. Pot doar să mai întreb, câţi balerini cunoaşteţi de fapt.? Câţi oameni pe lumea asta doresc doar să atragă, doresc o celebritate bazată pe nimic şi mint sau bat din gură fără rost? Deschideţi televizorul şi deja puteţi vedea sute de astfel de specimene. Dar revenind...
Romanul porneşte de la un vodevil franţuzesc scris în secolul XVIII care se îmbină cu o poveste din zilele noastre. Există un narator la persoana I care petrece cu soţia sa o noapte într-un castel şi care pare să cunoască toate celelalte personaje. Tot el povesteşte şi vodevilul şi istoria acestuia. Povestirea este încărcată de reflecţii filosofice profunde, care dau savoare lecturii, genul acela de lucruri la care ne-am gândit parcă toţi dar nu le-am scris niciunul. Pentru cine caută o carte savuroasă, scurtă, dar care să-i dea mult de gândit, cred că asta e cea mai potrivită. Lectură plăcută!
Romanul porneşte de la un vodevil franţuzesc scris în secolul XVIII care se îmbină cu o poveste din zilele noastre. Există un narator la persoana I care petrece cu soţia sa o noapte într-un castel şi care pare să cunoască toate celelalte personaje. Tot el povesteşte şi vodevilul şi istoria acestuia. Povestirea este încărcată de reflecţii filosofice profunde, care dau savoare lecturii, genul acela de lucruri la care ne-am gândit parcă toţi dar nu le-am scris niciunul. Pentru cine caută o carte savuroasă, scurtă, dar care să-i dea mult de gândit, cred că asta e cea mai potrivită. Lectură plăcută!
E doar un joc...
sau cel puţin aşa cred în momentul acesta. Mai târziu se va vedea dacă devine mai serios. Până atunci mă pot bucura de libertatea de a scrie după inspiraţie, urmând ţăcănitul melodios al tastaturii care face vorbele să se nască singure, lipsite de travaliu. E aproape trei noaptea, iar eu scriu prima mea postare pe blog. Am o senzaţie ciudată cum că aş vorbi singur şi-mi chiar vine să râd. Mă întreb oare cum s-au simţit primii bloggeri, pe vremea când nimeni nu auzise de aşa ceva iar ei scriau, în ţăcănit de taste, netulburaţi? Gândul că asta va ramâne poate necitită timp îndelungat mă tulbură şi totdată mă face să zâmbesc. Aici, între aceste rânduri, se află o bucată de suflet. Undeva, în acest blog, poate se vor găsi mai multe. Toate sub formă de bucăţi, de note de drum, de recenzii despre cărţi si istorisiri despre viaţă, de frustrări şi angoase, de bucurii şi iluzii. Cică Marin Sorescu avea o vorbă: dacă iţi pui sufletul pe masă, cineva se va găsi să se şteargă cu el la nas. Nu am citit eu treaba asta, mi-a spus-o cineva. Poate nici nu e a lui Sorescu, însă e teribil de adevărată. Dar aici e un risc pe care poate mi-l voi asuma. Doar poate. Nu ştiu despre ce va fi blogul. Poate voi publica doar recenzii şi note de lectură. M-am gândit multă vreme şi la asta. Sau poate va fi ceva mai mult. Până atunci, e doar un joc. Unul care nu are ce repercursiuni să aibă.
N-am de gând să-mi pun blogul la status. Asta ca început de drum. Vreau să văd câţi oameni îl pot descoperi. De asta presimt că voi fi destul de singur pe aici, o perioadă. Chestia asta ar trebui să mă impulsioneze şi să mă scape de senzaţia asta ciudată pe care o simt, ca şi cum aş vorbi în public. Probabil voi scrie mult despre cărţi. Dar mai vedem. Cum spuneam, e doar un joc. Un experiment. Până atunci, mă întorc la Lentoarea lui Kundera. Poate voi scrie şi despre asta. Sunt deja prea mulţi de poate. Un mai vedem ar fi mai potrivit...
N-am de gând să-mi pun blogul la status. Asta ca început de drum. Vreau să văd câţi oameni îl pot descoperi. De asta presimt că voi fi destul de singur pe aici, o perioadă. Chestia asta ar trebui să mă impulsioneze şi să mă scape de senzaţia asta ciudată pe care o simt, ca şi cum aş vorbi în public. Probabil voi scrie mult despre cărţi. Dar mai vedem. Cum spuneam, e doar un joc. Un experiment. Până atunci, mă întorc la Lentoarea lui Kundera. Poate voi scrie şi despre asta. Sunt deja prea mulţi de poate. Un mai vedem ar fi mai potrivit...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)