Nevoia de evoluţie

   Discutam acum câteva minute cu o prietenă, fostă colegă de liceu. Ea e studentă la Timişoara, la Medicina Veterinară, unde a început deja cursurile. Eu, la Facultatea de Istorie, le încep abia luni. Am depănat amintiri faine despre anii petrecuţi în acelaşi liceu şi mă gândeam cum i-aş mai repeta încă o dată. Acum o săptămână am fost, împreună cu câţiva foşti colegi, la deschiderea noului an. M-am simţit trist, în primele momente, când am întins un buchet de crizanteme dirigintei şi am văzut-o cu altă clasă. N-am vrut să arăt treaba asta, poate am şi reuşit. Am retrăit anumite senzaţii ca plimbatul pe coridoare pe când se suna, căutarea unor anumiţi profesori, am discutat cu o fată de pe a 10-a care mi-a spus că trebuie să-mi fi plăcut mult la şcoală, dacă revin. Iar eu stăteam şi mă gândeam că ea încă nu ştie ce vorbeşte.
    Dacă e să spun că am noroc în viaţa asta, pot să vorbesc despre prietenii mei. Nu vreau să mă laud, dar am cei mai buni prieteni de pe pământ. Pur şi simplu. Au demonstrat asta de nu ştiu câte ori şi am înţeles că sunt un norocos că oameni de talia lor au decis să mă aibă ca prieten. Şi asta mă doare, acum, când sunt pe punctul să schimb atâtea lucruri, faptul că nu vom mai fi toţi adunaţi pe acelaşi crâmpei de pământ şi sub acelaşi petic de cer. Vom fi alţii, vom evolua în altceva. Voi părăsi atâtea locuri pe care le-am considerat banale şi voi migra către altele, care mă tentau teribil astă iarnă şi acum mă înspăimântă la fel de tare. Dar totuşi, e undeva aici, în sufletul meu, o nevoie de schimbare. Poate şi o certitudine că oraşul meu nu se va schimba şi-l voi putea vizita când doresc, retrezind senzaţiile cărora acum mi se pare că le duc dorul. E undeva aici o dorinţă, o nevoie de evoluţie, pe care am nevoie să mi-o alimentez constant şi care e singura care mă poate scăpa de anxietate. Oamenii trebuie să evolueze, să se formeze, să cunoască alţi oameni şi alte locuri, să se hrănească cu noi experienţe. Şi mă gândesc că dacă rămâneam să fac facultatea aici, la mine în oraş, lipsea ceva. Lipsea factorul evoluţie. Senzaţia aceea că am trecut la altceva, că orizontul meu s-a lărgit subit. Am nevoie de asta. Vreau să am nevoie. Trebuie să am nevoie. Trebuie să-mi inoculez ideea că fiinţa mea are nevoie de evoluţie şi de un orizont larg, care trebuie să se lărgească continuu. Am nevoie să cred că-mi plac provocările şi că-mi place lupta. Provocările trebuiesc vânate, schimbarea în bine să fie singurul ţel la care să nădăjduiesc. Altfel, risc să fac parte dintr-un eşalon secund, indiferent în ce domeniu aş ajunge să profesez până la urmă.
    De ani de zile îl admir pe Mircea Eliade. E cam puţin spus admiraţie. Eliade e genul de om ca şi care aş dori enorm să fiu. Să-mi placă provocările şi să suprim orice altceva în calea îndeplinirii lor. Iar undeva, la capătul unui drum pe care nu-l ştiu prea bine, se află şi această imagine. Doar că pentru a ajunge la ea e necesară multă muncă şi un volum grozav de experienţe. La muncă deci! Şi la luptă!

Thérèse Desqueyroux

   Un roman excelent pe care l-am terminat azi şi care îmi întăreşte ideea că singurul rol al presei este acela de a împărţi cărţi ieftine. Bine, ştiu, generalizez când doar vreo două ziare fac asta, dar eu pe alea le cumpăr.  Thérèse Desqueyroux e primul roman pe care l-am citit de François Mauriac, laureat al premiului Nobel pentru Literatură. Când l-am cumpărat, acum câteva săptămâni, m-am mirat cât este de scurt. Are abia 141 de pagini, iar în formatul de buzunar pare minuscul. Cu toate astea, e genul de carte pe care n-o mai laşi din mână.
   Povestea e captivantă încă din primele pagini. Romanul debutează cu imaginea Thérèsei ieşind de la propriul process, fiind acuzată că şi-ar fi otrăvit soţul cu soluţie Fowler ( Arsenic). Tatăl ei, un politician ambiţios, şi avocatul plătit de el discută lângă ea despre cât de bine s-a terminat procesul, ştiind amândoi că acuzaţia era adevărată. Pe drumul înapoi spre casă, cu trenul,  Thérèse rememorează toată viaţa ei de până atunci şi încearcă să descopere motivele pentru care a încercat să-şi ucidă soţul, pe Bernard. Monologul ne plimbă prin întreaga ei viaţă, pe la începuturile căsătoriei cu bărbatul pe care nu-l iubea, dar cu care s-a măritat dintr-un vag spirit practic, combinat cu prietenia pentru sora sa vitregă. Thérèse este o fiinţă duplicitară, se preface că-şi iubeşte soţul şi că este de acord cu valorile înapoiate ale familiei sale, în acest scop chiar încercând s-o convingă pe Anne, cumnata şi prietena ei din copilărie, să renunţe la dragostea pentru un vecin de-al ei, Jean Azévédou, cu care familia nu era de acord. Când o convinge pe Anne să plece într-o călătorie cu familia ea rămâne să vorbească cu Azévédou. Tânărul  o impresionează prin cultura sa vastă şi îi trezeşte dorinţe de independenţă. Plecarea lui şi naşterea (  Thérèse a rămas înşărcinaşă încă din luna de miere ) fetiţei ei, marie, o decepţionează profund, determinând-o să se închidă în ea. În acest timp, soţul ei a început să ia picături Fowler, pentru inimă, cu care trebuia să fie foarte atent, căci în cantitate mare puteau produce decesul. Un accident al lui Bernard, care a luat o doză dublă într-o seară, îi dă ideea macabră Thérèsei. Zeloasă, ea falsifică nişte reţete şi îşi otrăveşte încet bărbatul, în timp ce se prefăcea că-l îngrijeşte. Un specialist de la Paris află însă de reţetele falsificate şi soţia lui Bernard devine primul suspect. Acesta o acoperă în timpul procesului deşi ştia adevărul.
   Ajunsă acasă la soţul ei, Thérèse realizează că viaţa ei s-a schimbat. Bernard, pe care înainte îl domina, o ameninţă că are dovezi împotriva ei şi că o va da în vileag dacă nu-I va respecta condiţiile.  Thérèse este izolată într-o singură cameră, pe care poate părăsi doar duminica, la biserică, şi în păduri. Nu are voie să primească pe nimeni în rest şi va ieşi cu soţul ei doar la întruniri pentru a da impresia unei familii unite, idee la care Bernard ţine mult . Izolată, ea ajunge să trăiască doar cu vin şi ţigări, mâncând foarte puţin, până ajunge scheletică. Nu-şi mai părăseşte nici măcar patul, visând, plănuind, imaginându-şi situaţii imposibile cu ea la Paris, în cercuri înalte. Situaţia i se schimbă când primeşte o scrisoare de la soţ, prin care i se cere participarea la o reuniune de familie, cu ocazia logodnei Annei. Ea surprinde audienţa prin aspectul ei şi-l determină pe Bernard să-şi schimbe hotărârea şi s-o lase liberă, la Paris, urmând să se întâlnească doar în situaţii speciale, doar de ochii lumii. Dialogul final dintre cei doi este savuros, deoarece  Thérèse nu e în stare să-i spună soţului de ce a vrut să-l omoare iar acesta realizează că a găsit soluţia cea mai bună. O carte savuroasă, al cărei personaj va mai apărea în alte povestiri ale lui Mauriac, pe care abia aştept să le citesc. Lectură plăcută!

Divagaţii 2

   Am o stare destul de ciudată zilele astea, din cauza căreia nu pot scrie. Nici pe blog, nici la povestirea de care vorbeam acum ceva vreme. Am scris abia câteva rânduri şi azi, merge greu, poate ar trebui să mai las apele să le liniştească, să ajung la Cluj, să-mi iau un laptop şi să scriu pe acolo, prin cămin, parcuri, prin vreo librărie. Nu ştiu. Aştept să văd ce-o să urmeze la viaţa asta a mea. Cert e că se vor schimba multe. N-am de gând să mă mai gândesc la asta. Îşi face mama destule probleme. La mine e mai simplu. A sosit momentul să-mi materializez ambiţiile. Trebuie să fiu gata pentru asta. Toate planurile, gândurile,  ideile, care au aşteptat studenţia, trebuie să răbufnească. Nu mai au voie să rămână ca până acum, latente, aproape în comă. Am poate noroc, fac ceva ce-mi place. Chiar mult de tot. Voi studia o materie la care am ajuns de două ori la faza naţională în liceu. Aşadar, n-am de ce să-mi fac probleme.
    N-am renunţat la cărţi, doar la scrisul despre ele. Şi acum, că mi-a revenit pofta de scris, vreau să mai recuperez.
    Nu mai ştiu exact când am citit Interpretarea gesturilor a lui Joseph Messinger, un expert francez de origine belgiană în domeniu. Înainte sau după Durabila iubire. Cartea asta m-a entuziasmat tare dar doar în timpul lecturii şi câteva zile după. Oamenii au 3 gesturi pe care le fac inconştient şi care spun multe despre personalitatea lor: încrucişarea braţelor, încrucişarea degetelor şi ascultarea receptorului cu o anumită ureche. Acum poate îmi veţi spune că toţi dreptacii ascultă cu urechea dreaptă. Nu e adevărat. Chestia asta nu are nicio legătură cu mâna folosită cel mai mult, ci cu emisferele cerebrale folosite cel mai intens. La fel şi la încrucişarea braţelor şi a degetelor. Pe baza acestor gesturi persoana respectivă poate fi încadrată într-un profil anume. Sunt opt astfel de profiluri psihogestuale:  Narcisic, Idealist, Cartezian, Challenger, Senzitiv, Creativ, Relaţional şi  Tribal. Fiecare, evident, cu trăsături specifice. Profilul meu, pe care nu-l spun aici, mă reprezintă. Chiar destul de bine. Dar un prieten, auzind c-am citit despre astea, m-a rugat să-i fac profilul. L-am rugat să facă cele trei gesturi ( asta deşi Messinger nu recomandă acest gen de testare) şi a ieşit Challenger. Prietenul acesta al meu e olimpic pe ţară, un pasionat constructor şi chitarist în devenire, dar eu, cunoscându-l totuşi, ştiu că parcă tot nu-i Challenger. Cel puţin nu Challengerul lui Messinger, adică omul întreprinzător care face şi drege. Nimeni care-l cunoaşte pe acest prieten al meu nu cred că ar zice că e Challenger, deşi nu vreau să-l jignesc prin asta. Omul are multe alte calităţi. Una din ele e că nu e genul să citească bloguri. Sper să nu-i spună nimeni, totuşi :)). Doar acest lucru mi-a stârnit îndoieli asupra cărţii. Totuşi, e foarte posibil să mă înşel şi să nu-l cunosc pe acest prieten destul de bine. Deşi asta nu prea cred. Cartea e interesantă, în rest. A apărut cu Săptămâna Financiară prin iulie, înainte să plec eu la Ampoiţa. Mi-am luat-o din Cluj când am confirmat locul de la facultate. La mine în oraş, în ziua apariţiei, când m-am dus eu la chioşc, se epuizase. Am găsit-o din întâmplare în Cluj şi am cumpărat-o fără să mai stau pe gânduri. Nu cred că se mai găseşte aşa, la liber, doar comandată.
    Am mai citit An outline of American History, o carte pe care o aveam de mult. O sinteză a istoriei americane, citită cu dicţionarul englez-englez lângă mine. E o ediţie tipărită de Departamentul de Stat American, pe care am primit-o când eram pe clasa a V-a şi am câştigat un concurs de engleză. Acum un car de ani. Am o grămadă de observaţii care însă nu-şi au locul pe aici. Le las pe altădată, habar  n-am pe cand.
    Iar joi mi-am vândut manualele pe 50 de lei. Nu toate, deşi am vrut să scap de ele căci n-am la cine le da. Am trecut apoi la anticariat şi am cumpărat cărţi de vreo 75 de lei. Asta cu reducere. Că de se adunau preţurile ieşea 109. Dar sunt cărţi care fac greutatea lor în aur. Cioran, Marquez, Eliade, Camus, Dickens! Ultimul în engleză. Acu' e rândul vostru să-mi uraţi lectură plăcută. :)) 

Durabila iubire

...de Ian McEwan. Cartea asta mi-a dăruit-o profesorul de sport, prin primăvară, când m-a văzut cu ea în mână. Eram la el în birou şi discutam despre monede. Am luat-o în mână din curiozitate şi el mi-a dăruit-o pe loc, spunându-mi că nu are ce face cu ea. S-o citească nu s-a mai gândit. Pe prima pagină scria frumos ediţia a III-a iar referinţele despre autor erau la rândul lor foarte bune. Asta ar fi trebuit să mă determine s-o citesc atunci. N-am făcut-o. Aveam un Bac de pregătit şi o grămadă de alte lucruri pe cap, plus o interdicţie la lectură. Prin urmare am pus-o în bibliotecă, am mai luat-o în mâini zilele alea şi încet-încet am uitat de ea. Am regăsit-o abia săptămânile trecute, o cărţulie cu copertă roz, apărută în Colecţia Cotidianul, în 2006. M-am apucat de citit şi n-am fost deloc dezamăgit.
   Povestea e cam aşa. Un autor de cărţi de popularizare, care tratează orice subiect de la dinozauri la telescopul Hubble, se află cu soţia sa, profesor universitar, la un picnic, pe lângă Londra. Cei doi sunt martorii unei tragedii cu un balon cu aer cald, care implică moartea unui om. Cu această ocazie protagonistul, tototadă narator, Joe Rose, îl cunoaşte pe Joseph Parry, care îi va da viaţa peste cap. Rose şi partenera sa se înţelegeau foarte bine după 7 ani de convieţuire, până la apariţia lui Parry, care le va zdruncina vieţile peste măsură. Parry este un erotoman bolnav, suferind de un sindrom cu nume complicat, care se îndrăgosteşte iremediabil de Rose şi, datorită bolii, are impresia că şi eroul cărţii îl iubeşte. Ăsta e sindromul cică, bolnavul are impresia că persoana „iubită ” îl iubeşte la rândul ei. Nu contează că iubirea e homosexuală sau nu. Astfel Rose se trezeşte hărţuit, primeşte telefoane de la Parry, scrisori lungi de dragoste, tot felul de invitaţii. Culmea, Clarissa, soţia sau doar prietena, că sincer nu m-am prins sigur, crede că Parry este doar o expresie a frustrărilor lui Joe şi din această cauză relaţia lor se răceşte. Şi nici poliţia nu-i este de niciun ajutor eroului nostru. Lucrurile iau nişte întorsături neaşteptate, cu tentative de crimă şi despărţiri dar până la urma totul se termină cu bine. Aceasta e cea mai mare surpriză a cărţii, de fapt, că totul se termină cu bine, după ce savurezi toate întâmplările, toate grijile şi frustrările lui Joe Rose, referitoare şi la lumea academică care îl marginalizează datorită articolelor şi lucrărilor sale de popularizare. Cum se termină? Vă las pe voi să descoperiţi citind o carte care nu degeaba a ajuns la a III-a ediţie, plus o ecranizare. Cu alte cuvinte, o carte foarte bună. Părerea mea. O altă părere, un pic diferită, găsiţi aici. Lectură plăcută!

Divagaţii

    Am citit azi articolul lui Adrian Ciubotaru şi m-am simţit un pic vinovat că nu am mai postat de câteva zile. Vinovat nu faţă de cititorii mei atât de mulţi încât abia am degete la o mână să-i număr, ci mai degrabă faţă de mine. Când am început acest blog eram convins că voi scrie des şi mi-am şi impus să nu existe carte pe care s-o citesc şi să nu-i fac şi o recenzie aici, aşa, măcar de exerciţiu. O astfel de carte a existat, prin august, Rebecca de Daphne du Maurier, iar zilele astea s-au mai adunat vreo două. Ceea ce nu-mi chiar face cinste. Până alaltăieri am avut o scuză să nu postez nimic, dar de azi înainte trebuie să recuperez. Aşa că voi scrie măcar recenzia la Durabila iubire, de Ian McEwan şi cine ştie, poate şi la Interpretarea gesturilor, o carte a lui Joseph Messinger care la început m-a entuziasmat dar i-am găsit între timp nişte ciudăţenii.
    Altfel, ieri am fost la liceu, pentru deschidere, deşi nu mai sunt pe acolo. M-am întâlnit cu vreo 5 colegi, i-am salutat pe foştii profesori şi pe fosta dirintă, care s-a bucurat foarte mult să ne vadă. De fapt, toţi profii s-au bucurat foarte mult. Credeam că totul va fi schimbat, habar n-am de ce. Totul a rămas aşa cum l-am lăsat, aceleaşi coridoare, drumuri, panouri, aceiaşi oameni în aceleaşi locuri pe coridoare (aproximativ, ştiu).  Am plecat de acolo uşor nostalgic şi plin de o stare de bine. Din motive pe care nu vreau să mi le amintesc, starea asta de bine s-a dus naibii la puţin timp după ce am ajuns acasă. Acum e totul bine, oricum...
    Mă apuc de recenzii. Articolul de mai sus cred că mă va impulsiona pentru o vreme. Îmi place mai ales ultimul punct, care te pune pe gânduri, la fel ca multe din articolele lui Adrian Ciubotaru.

O lună

...de blogging. Am făcut-o ieri, de fapt, dar acum mai prind şi eu calculatorul. La mine-n casă e vraişte, praf, schimbăm tot felul. Nu s-au schimbat prea multe de când cu blogul, doar mi-am găsit o ocupaţie în plus. Poate de asta duceam de fapt lipsă. Mi-am creat un spaţiu unde pot scrie când mă mai apucă, unde pot fi citit, unde pot fi aprobat, contestat, corectat ba chiar în unele cazuri insultat. Dar nu cred că-i cazul încă. Am nişte greşeli făcute pe blog pe care mă tot laud că le corectez, ar mai trebui să creez o altă categorie, recenzii ceva, că note de lectură parcă nu mi se pare potrivită. Astea-s detalii. Nu ştiu câţi vizitatori am dar sigur îi număr de degetele de la o mână. Am primit în luna asta tot felul de comentarii, în general de la oameni pe care îi cunosc personal şi care mă cunosc la rândul lor destul de bine. Un singur comentariu am, chiar la prima postare, de la o persoană necunoscută mie. Un comentariu frumos, de încurajare. Sper din inimă că o mai am pe Ana printre cititorii mei.  Dragoş C. Butuzea e singurul blogger cu experienţă care a comentat pe aici.
    Sunt relativ mulţumit de conţinutul pe care îl are acest blog. Nu ştiu ce o să mai iasă de pe urma lui. La bani nu mă gândesc, sunt destul de sigur că nu din blogging o să-mi câştig eu pâinea. Astea deja sunt pentru alţii. Cred că scriu pe aici mai mult pentru exerciţiu. Îmi amintesc parcă o vorbă a lui Cabral, citită nu ştiu când şi nu ştiu unde pe internetul ăsta mare: succesul din online contează doar în măsura în care influenţează succesul din offline. Parcă aşa era. Sunt totalmente de acord, prin urmare mă concentrez pe offline. Din octombrie încep o facultate, o să-mi  văd de ea, de la anul, dacă sunt sănătos şi mă ajută Dumnezeu, mai încep una. Am de gând să mă implic în toate activităţile culturale pe care le prind, să citesc cât mai mult şi să încerc, ceva mai serios ca acum, să scriu literatură. Tot ce voi scrie voi pune pe-aici. Am început şi acum o povestire, sper să o şi duc până la capăt. Dacă reuşesc, va apărea aici.
    Trebuie să mă perfecţionez la scris recenzii dar asta presupun că se va rezolva cu timpul. Până una alta continui ce am început. Îmi chiar place, deşi recunosc, uneori mă simt ciudat de parcă m-aş adresa nimănui. M-am mai obişnuit oricum cu senzaţia asta, la început mă simţeam ciudat tare. Până una alta, trăiesc şi mă bucur de ultimele săptămâni de vacanţă. Nu ştiu ce-am să fac în 13, văd eu, poate trec pe la liceu aşa, să-i văd pe alţii, mai tineri. Am să mă hotărăsc, până atunci, am mai primit nişte poze faine de la Zlatna, făcute de gazda noastră, cu care sper să mă mai întâlnesc cât de curând. Nu-i aşa, domnişoară Pusculiţă? :)))))

Dulce ca mierea e glonţul patriei

   Îmi place Petru Popescu încă de vara trecută, de când am descoperit Prins într-o benzinărie din Sibiu. De atunci am mai citit Supleantul şi am terminat recent Dulce ca mierea e glonţul patriei, un roman scris după Prins, care s-a bucurat de un real succes în  anii '70, înainte de fuga autorului în SUA. Ca-n Prins, personajul principal, care de data asta este şi narator, nu are nume. Numai că de adata asta suntem mai apropiaţi, în cartea de mai sus era vorba de un inginer, aici e de un profesor de istorie. Care face o şcoală de ofiţeri, undeva lângă Bucureşti. Un personaj aşa cum îmi place mie: intelectual, cu o mare pasiune pentru disecarea propriilor experienţe, care mereu şi mereu caută să se descopere. Cel mai probabil Popescu a înfrumuseţat instituţia armatei căci nu mi s-a părut că bate deloc cu poveştile tatei. Dar asta, până la urmă e şi normal. Sunt descrise interesant orele de instrucţie, cu armamentul din dotare, akm-ul, puşca mitralieră, baioneta, plantoanele, sedinţele de tragere, arestul. Ofiţerii lor mai bătrâni au trecut toţi prin al doilea război mondial, mulţi pe frontul de est, lucru care mi se pare curios, sincer. Mai apar în roman amintirile unui unchi al protagonistului, care a luptat pe ambele fronturi şi a făcut opt ani de prizonierat, alături de alţi camarazi care apar şi ei, într-un episod unde îşi povestesc păţaniile, deapănă amintiri şi se întreabă de ce noua armată a RPR n-a  mai avut nevoie de ei. Cred că acest episod a contribuit decisiv la succesul cărţii, în anii nu se putea vorbi de luptele României pe Frontul de Est, împotriva URSS. Mă cam mir cum de l-a lăsat cenzura să apară. Sincer, nu prea înţeleg cum lucrau cenzorii ăştia de fapt. Eu, când am citit Cel mai iubit dintre pământeni, m-am mirat că un singur rând dintr-o aşa o carte a putut apărea înainte de '89.  Mă rog, eternele mele divagaţii.
   Cum era de aşteptat, a mai apărut şi o femeie, misterioasa Laguna, de care tânărul se îndrăgosteşte, dar despre care nu mai zic nimic. E un episod savuros şi vreau să vă las să-l descoperiţi singuri. Asta e chiar o carte care merită, zic eu, citită. În ciuda titlului care şi mie îmi aducea a propagandă. NU e deloc un roman propagandistic, după tipicul comunist, cu patrie, patriotism, lupte sângeroase şi apărarea gliei scumpe.  Păcat că n-am acum inspiraţie să-i fac o recenzie mai bună şi mai mi-e şi lene să găsesc un fragment de pus pe aici. Va trebui, aşadar, să mă credeţi pe cuvânt. Promit solemn recenzii mai bune :D. Lectură plăcută!

Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată

Dar pe care am terminat-o azi. Un roman excelent al lui Nicolae Strâmbeanu, inginer şi profesor universitar, care a debutat la 48 de ani, o vârsta la care mulţi alţii îşi fac bilanţul. Cartea asta m-a prins încă de la primele pagini şi m-a purtat aşa, captiv, fascinat, până la a 310-a, când s-a povestea s-a oprit, într-un final deschis pe marginea căruia se mai putea scrie mult. Acesta ar fi singurul cusur pe care l-aş putea găsi, cu mare greutate şi fără niciun pic de indulgenţă. Cum eu totuşi sunt din cale-afară de indulgent, prefer să renunţ şi la unica obiecţie.
    Am rămas impresionat mai ales de felul cum se lucra în întreprinderile comuniste. Pardon, cum se freca menta în întreprinderile comuniste. Întreaga acţiune se petrece prin combinatele ceauşiste, ba la Râmnicu-Vâlcea, ba la Turnu Severin. Personajul-narator, un inginer, povesteşte tot ceea ce i se întâmplă sub forma unei scrisori către o fostă iubită, Prinţesa. Întreaga poveste a celor doi este împrăştiată printre paginile cărţii dar recompunerea ei este fascinanată. Mi-a plăcut enorm umorul degajat din paginile albe, aproape noi, nealterate de statul prin anticariat. N-am mai râs de mult cu o carte de beletristică în mână. Nici nu aveam cum să mă abţin văzând portretele de muncitori care ştiau cel mai bine cum să evite turele, cum să manipuleze şefii şi mai ales cum să fure, fiecare după posibilităţi, de la statul socialist.
Cartea asta poate fi un ghid pentru cei care se întreabă dacă nu cumva era mai bine atunci, pe vremea împuşcatului, un ghid care prezintă mentalităţi, fapte, poveşti, tot ce ţinea de viaţa unei întregi naţii, vreme de peste 40 de ani. Terminând cartea, mi-a rămas impresia dureroasă că vor mai trece ani buni până când societatea noastră îşi va reveni din mocirla unde a stat scufundată atâta amar de vreme. Dar despre astea, cu altă ocazie. Până atunci, să ne bucurăm de o carte care chiar merită savurată. Lectură plăcută!

- NU-I RUŞINE să munceşti. E ruşine să furi. Şi să te prindă.
- Dă-o dracului, nea Carici! Mai lasă şi pentru alţii...
- Domn' inginer, dacă trece o zi fără să mă lipesc de nimic, mă frec cu spatele de perete, să duc măcar niţel var acasă...Şi mai ales nu uitaţi:

                             ,, Cine-i harnic şi munceşte
                                 Are pula mea
                                 Cine-i leneş şi chiuleşte
                                 are tot ce vrea ”
( p.213)