Generalul în labirintul său

   Ar trebui să vină şi momentul când n-am să mai ascult părerile altora despre cărţi. În virtutea unei păreri străine, eu ştiam despre Gabriel García Márquez că este un postmodernist care scrie cărţi greoaie, pline de simboluri. Din această cauză am evitat multă vreme să-l citesc. Nu consideram că l-aş înţelege pe deplin la vârsta asta şi cu cultura de-acum. Iar când am dat în septembrie de Generalul în labirintul său, în anticariat, am cumpărat-o, sperând că o voi citi peste ani. Şi habar n-am cum am de mi-a venit s-o încep duminica trecută.
    La sfârşitul cărţii este un tabel cronologic pe care ar fi bine să-l citiţi. E viaţa lui Simon Bolivar, personajul principal al cărţii, Generalul. Fără acel tabel nu cred că ar înţelege cineva mare lucru. Pe patul de moarte, când a fost întrebat dacă are nevoie de un preot, Bolivar s-a aratat mirat si s-a intrebat ,, Cum am să mai ies eu din labirintul ăsta? ”. De aici a pornit titlul.
    Cartea prezintă un General care la 47 de ani este măcinat de o boală gravă, slăbit, doar o umbră a ceea ce a fost în tinereţe. Prins într-un potop de intrigi, cu idealurile spulberate, el se retrage de la preşedenţia Columbiei, pe care chiar el o fondase. Întreg poporul îl considera răspunzător de situaţia critică a ţării şi adversarii îl denigrează continuu. Nimeni nu se aştepta cu adevărat să plece deoarece Bolivar mai ameninţase şi înainte cu plecarea, apoi rămase, sub diverse pretexte. Acum, bolnav şi slăbit, se decide să-şi părăsească funcţia şi patria care îl desconsideră. Împreună cu suita sa de foşti ofiţeri, soldaţi şi cu servitorul său credincios, José Palacios, părăsesc Bogota. Nici amanta lui Bolivar, Manuelita Sáenz, care l-a salvat din atentatul din 1828, n-a fost acceptată în suită. Cu toţii se îmbarcă pe un vapor pe fluviul Magdalena, care trebuia să-i ducă undeva de unde să poată fi luat un vapor spre Europa. Pe acest drum, generalul bolnav are multe întâlniri cu foşti prieteni, cu foşti cunoscuţi, sau doar cu oameni simpli. Marquez surprinde excepţional gândurile lui Bolivar, care se împletesc cu numeroasele sale amintiri şi cu numeroasele sale vise de unificare a întregii Americi Latine. Ca orice idealist, Generalul este dezamăgit de faptul că viziunea sa n-a fost împărtăşită şi totul stă să se ruineze. Depresia sa este accentuată şi de boala care avansa, despre care nimeni nu ştia mai nimic, caracterizată prin febră, slăbiciune, dureri şi greţuri. Lupta unui om cu destinul său alături de stilul inegalabil al lui Márquez fac din această carte o lectură extraordinară. M-a cuprins o teribilă tristeţe când am terminat cartea, joi, pe la ora 2 dimineaţa, citind ultima frază:

 ,, Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ai căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete. ”  (p.234)