Un Supleant şi fiica puterii

   Am terminat ieri Supleantul lui Petru Popescu. L-am cumpărat prin mai, de la un târg de carte, alături de nişte Llosa şi Kundera. De Petru Popescu am auzit vara trecută, când am citit Prins, un roman emoţionant pe care era nici să nu-l citesc ( eram la o benzinărie în Sibiu şi tata a văzut romanul, apărut în Biblioteca pentru toţi. M-a întrebat dacă să-l cumpere, iar eu, neauzind de autor, i-am spus să nu dea banii, că aveam altele de citit. Tata i-a dat, totuşi.) şi care merită un loc la vedere în fiecare bibliotecă.
    Am fost la început surprins nu de acţiunea romanului ci de modul în care este prezentată. Povestea este spusă la persoana I de protagonistul cărţii, chiar scriitorul Petru Popescu, şi cuprinde o grămadă de elemente reale din biografia personajelor, atât de multe încât mi-a trecut prin cap că acest roman ar fi chiar o confesiune. Este, dar într-o foarte mică măsură. Romanul se referă la relaţia dintre scriitorul de succes din anii '70 şi Zoe Ceauşescu, fiica dictatorului. Pornind de la faptul real, relaţia lor, Popescu creează o ficţiune savuroasă, incitantă, care surprinde la tot pasul. Nici nu ştiu cum ar trebui să scriu despre protagonistul acestei opere, cum ar trebui să-l numesc.
    Protagonistul, acest alter ego al lui Popescu ce îi poartă numele, o întâlneşte pe fiica lui Ceauşescu într-un avion, în RDG, pe drumul spre România. Zoe îl cheamă lângă ea, cei doi discută, cu securiştii lângă ei şi au un schimb dur de replici la un moment dat legat de situaţia reală a ţării. Fiica lui Ceauşescu îi citise cartea, care făcea atunci furori în rândul tineretului şi se simţea atrasă de el. Cei doi se mai văd şi la Bucureşti, se întâlnesc, discută, iar scriitorul devine încet-încet fascinat de ea, spre stupefacţia celor patru prieteni buni ai săi. Fiica puterii chiar îi va dărui noului prieten o maşină de scris performantă, în cadrul unei scene care chiar merită citită şi savurată, alături de o invitaţie în grupul de reporteri care îl însoţeşte pe Ceauşescu în turul său în America Latină. Popescu acceptă, vrăjit de dorinţa de a părăsi România, şi reuşeşte să mai includă un prieten, fotograf, în acel turneu. În America Latină, Popescu şi Zoe se apropie tot mai mult, fac dragoste într-o râpă lângă Machu Pichu, iar după asta, el, pradă unei surescitări intense, o ia la fugă prin junglă, spre graniţa cu Brazilia, spre libertate.
    Ce mi-a plăcut la cartea asta? Multe. Am văzut mentalitatea tinerilor din anii şaptezeci, dorinţele lor, limbajul şi felul lor de a gândi. Mi-a plăcut mult schimbarea poveştii, modificarea ei şi personajul Zoei, descrisă ca o fată timidă care încearcă să schimbe lucrurile în bine, cultă, deloc îngâmfată, în contrast cu părinţii şi fratele ei, Nicuşor. Am savurat scenele când Ceauşescu şi nevasta lui vorbeau şi dădeau ordine, care scoteau în evidenţă grandonamia amândurora şi dorinţa lor puternică şi hazlie totodată de a se impune în faţa lumii. Cred că aveam nevoie şi de o astfel de carte, după ce am citit lucrarea lui Cartianu, mai pe la începutul verii. E o carte uşoară, care se lipeşte de mână în orice perioadă a anului, oricând ai citi-o, care te ţine cu sufletul la gură la de prima la ultima pagină. Ce pot să zic mai mult decât: lectură plăcută!