E doar un joc...

sau cel puţin aşa cred în momentul acesta. Mai târziu se va vedea dacă devine mai serios. Până atunci mă pot bucura de libertatea de a scrie după inspiraţie, urmând ţăcănitul melodios al tastaturii care face vorbele să se nască singure, lipsite de travaliu. E aproape trei noaptea, iar eu scriu prima mea postare pe blog. Am o senzaţie ciudată cum că aş vorbi singur şi-mi chiar vine să râd. Mă întreb oare cum s-au simţit primii bloggeri, pe vremea când nimeni nu auzise de aşa ceva iar ei scriau, în ţăcănit de taste, netulburaţi? Gândul că asta va ramâne poate necitită timp îndelungat mă tulbură şi totdată mă face să zâmbesc. Aici, între aceste rânduri, se află o bucată de suflet. Undeva, în acest blog, poate se vor găsi mai multe. Toate sub formă de bucăţi, de note de drum, de recenzii despre cărţi si istorisiri despre viaţă, de frustrări şi angoase, de bucurii şi iluzii. Cică Marin Sorescu avea o vorbă: dacă iţi pui sufletul pe masă, cineva se va găsi să se şteargă cu el la nas. Nu am citit eu treaba asta, mi-a spus-o cineva. Poate nici nu e a lui Sorescu, însă e teribil de adevărată. Dar aici e un risc pe care poate mi-l voi asuma. Doar poate. Nu ştiu despre ce va fi blogul. Poate voi publica doar recenzii şi note de lectură. M-am gândit multă vreme şi la asta. Sau poate va fi ceva mai mult. Până atunci, e doar un joc. Unul care nu are ce repercursiuni să aibă.
        N-am de gând să-mi pun blogul la status. Asta ca început de drum. Vreau să văd câţi oameni îl pot descoperi. De asta presimt că voi fi destul de singur pe aici, o perioadă. Chestia asta ar trebui să mă impulsioneze şi să mă scape de senzaţia asta ciudată pe care o simt, ca şi cum aş vorbi în public. Probabil voi scrie mult despre cărţi. Dar mai vedem. Cum spuneam, e doar un joc. Un experiment. Până atunci, mă întorc la Lentoarea lui Kundera. Poate voi scrie şi despre asta. Sunt deja prea mulţi de poate. Un mai vedem ar fi mai potrivit...