Toate trec..

    Am adoptat vorba asta cam acum un an. Şi m-a ajutat mult, de atunci, de câte ori am dat de vreun necaz. Îmi place să mă gândesc că şi acesta va trece, cum au trecut atâtea altele. Nu mai vreau să scriu cât de importantă este atitudinea în depăşirea unei probleme. Asta s-a tot scris. Cine mai vrea să redescopere acest mesaj, poate să o facă pe aici. Ajută mult.
    Înainte îmi amintesc că eram un pesimist. Mă lăsam doborât de fiecare obstacol întâlnit şi-mi făceam zeci de probleme pentru nimicuri. Când eram pe clasa a 9-a m-am calificat la faza naţională la istorie. Eram entuziasmat. Reuşisem la faza pe liceu să-i impresionez pe corectori prin mulţimea de informaţii care nu se găseau în manual. Îmi amintesc că era o cerinţă despre poemele homerice, pe care eu le-am şi rezumat, pe o întreagă pagină. Probabil am fost singurul. Cam acelaşi lucru l-am făcut şi la faza judeţeană. Şi a urmat calificarea. Câteva zile de entuziasm apoi ziua când profesorul de istorie, despre care voi scrie altă dată, mi-a adus o plasă plină de cărţi. Erau despre fiecare subiect din manual. Aveam aşadar, ce face.
     M-am apucat de citit cu entuziasm. Aveam în minte, într-o lectură proaspătă, Memoriile lui Eliade. Asta mă impulsiona. În multe privinţe mă asemănam cu adolescentul din primele capitole. Eram la un profil real, detestam ştiinţele exacte şi devoram cu fervoare tot ce-mi pica în mână. Iar acum aveam de toate. Îmi amintesc că erau cărţi despre barbari, despre Constantin cel Mare, despre huni, cam despre tot ce m-ar fi putut interesa. Nu erau cărţi foarte grele, cu multe date, ci mai degrabă lucrări de popularizare. Erau dintr-o colecţie care habar n-am cum se numeşte, coordonată parca de Patapievici. Dar deja încep să divaghez...
    Aveam la dispoziţie vreo două săptămâni. Mă trezeam dimineaţa odată cu restul familiei care pleca care încotro. Eu, de pe la 8, începeam să citesc. Cred că citeam vreo 5 ore, dar nu mai îmi amintesc sigur. Mă forţam mult şi asta mă obosea. Cărţile nu erau tocmai uşor de înţeles şi m-am trezit că nu ştiam prea multe date. Care erau la urma urmei, importante. Ştiam evenimente, puteam detalia bătălii, caracteriza lideri, fără a avea ceva cert. Multă poveste adică. Tot inspirat de Eliade mi-am făcut un caiet special, pe care am scris pompos ,, Studii istorice” şi în care rezumam tot ce citisem. A fost o perioadă de euforie. Mă simţeam pregătit. Aveam un caiet întreg de note, relatări, pagini de sfârşit umplute cu date. Eram ferm convins că nimic din lumea asta nu mă putea împiedica să iau premiu.  Citisem şi manualele, dar informaţia puţină din ele nu mă tenta deloc. Aveam impresia că sunt superior, că eu ştiu, că atât de puţini au făcut ce am făcut eu şi prin urmare voi avea succes.
   Într-un final am ajuns la Craiova. În 2007 acolo s-a ţinut. Proba am dat-o a doua zi, după o noapte plină de poveşti cu colegii de cameră. Abia am dormit. Probabil că am zâmbit când am văzut subiectul. Mi se părea uşor. Nu mai ştziu câte pagini am scris. Multe, oricum. Am părăsit sala printre ultimii, conform principiului pe care l-am tot aplicat de atunci. Eram fericit şi m-am bucurat de restul excursiei. N-am spus nimănui cât sunt de sigur de câştig. Zâmbeam doar în sinea mea, gândindu-mă ce mutre vor avea profesorii mei de la mate-info intensiv info şi toţi colegii, prietenii, familia.
   Şi a venit ziua rezultatelor. Şocul. Ştiu că m-am apropiat timid de listă, înghesuit de zeci de alţi oameni nervoşi. O grămadă de exclamaţii, agitaţie, oameni cu telefoane în urechi... Am ajuns la listă. Primul nu eram. Şi nici al doilea. Nu apăream nici în primii 10, 20. Încet, încet începeam să ameţesc. Într-un final m-am descoperit. Eram pe locul 44. Sincer, nu mai ştiu din câţi. Vreo 60 şi ceva. Dezamagirea a fost pe măsură. M-am îndepărtat cu paşi împleticiţi în afara listei. Probabil aveam şi lacrimi în ochi. Dar atunci încă mai aveam impresia că a fost o greşeală, că prin cine ştie ce amestec lucrarea mea ajunsese prost, că se pierduse din ea... Aveam în cap zeci de posibilităţi prin care soarta ar fi putut complota împotriva mea. Şi am făcut, evident, contestaţie. O porcărie. Mi-a dat ocazia să cunosc un imbecil, despre care am citit ulterior pe forumuri că e uitat de nu ştiu când pe la şefia comisiilor. Nu vreau să-i mentionez numele. Nu ar avea rost. În tragedia asta joacă un rol atât de mic.. El a fost acela care a ţipat la un om dezorientat, ameţit, speriat, că de ce nu am pix, odată ce vreau să fac contestaţie ( acţiunea se petrecea într-un secretariat plin de astfel de obiecte rare). Am trecut peste.. Dar rezultatul acesta m-a urmărit ceva vreme. Mai ales după ce am aflat, cu manualele în faţă, că tratasem superficial mare parte din subiect. Acela a fost de fapt marele şoc. Cărţile citite nu m-au ajutat la nimic, alţii, care au apelat la manuale, doar la manuale, au putut să ia premii şi menţiuni. Am avut partea mea de revoltă împotriva întregii metodologii, dar despre asta poate scriu altă dată. Oricum..
    Am pornit de la chestia că toate trec. Am divagat cam mult. Am vrut să povestesc mai multe necazuri, dar am rămas doar la unul bine detaliat şi condimentat. Oricum, azi am certitudinea că nu vorbesc atât de singur. Aşa-i,  Rox? Oricum, toate lucrurile sunt trecătoare. Orice pare catastrofal la momentul M, în momentul M+ câteva luni va părea ceva mai banal. Iar viaţa e doar un şir de obstacole care trebuie depăşite.