Din jurnalul unui şahist - partea II

Sâmbătă, 27 martie.

    Afară plouă încet, trist, cu nuanţe de alb şi gri, cu sunetul mecanic al apei care loveşte altă apă. Întreg pământul musteşte, noroios. Pe câmp e doar un cioban, cu turma sa, rezemat într-o bâtă, filosofic. Mă bate gândul la cum mi-aş petrece ziua dacă aş fi cioban.
    Vremea e probabil singura cauză a depresiei mele. E unul din acele momente când mansarda e întunecată, rece, iar când aprind lumina apare un sentiment agasant, de nenatural. Aşa că am stat mult să privesc ploaia. E încă dimineaţă şi ai mei sunt plecaţi, aşa că şahul este pe birou ( şahul mai mare al tatei, nu cel magnetic, de buzunar, al meu). Mi-am propus ieri să mă scol devreme să mă mai antrenez un pic, dar ploaia mi-a paralizat orice urmă de voinţă. Nici cartea de ,, Partide alese ” nu-mi poate abate melancolia. Abia dacă am mutat câtiva pioni. Mutări timide, de parcă adversarii mei nevăzuţi m-ar putea bate cu ciomagul. De atâtea ori mi-am propus să joc dezinhibat măcar acasă, cu mine însumi, dar am senzaţia că mă cramponez ca la simultane. E aceeiaşi frică de risc ce mă caracterizează, cu aceleaşi rezultate. Iar din acest punct de vedere şahul seamănă izbitor de bine cu viaţa. Nu rişti, nu câştigi! Iar dacă ai riscat şi ai pierdut trebuie văzut unde a intervenit greşeala. Pentru a nu mai repeta aceleaşi prostii.
    Ca şahist nu ştiu ce să-mi reproşez. Nu am idee care ar fi nişte trăsături definitorii pe care ar trebui să le am. Cu siguranţă o atenţie distributivă. Plus abilitatea de a face rapid planuri de rezervă. Era să pierd urât de tot la ultimul concurs pentru că nu am putut face rapid planurile de rezervă. Am mizat pe un singur atac, pe o singură direcţie, totul stupid de previzibil.  Câştigul nu s-a datorat abilităţilor mele ci greşelilor adversarului. Încă îmi mai amintesc lacrimile amare ale celui din faţa mea, furia cu care încerca să şi le stăpânească. A fost, din păcate, zadarnic.  Mi-a strâns mâna nervos, convulsiv, ca şi cum ar fi vrut să mi-o zdrobească. I-am auzit scrâşnetul dinţilor. El  privea când la mine, când în jos, realizând că are lacrimi pe care nu trebuie să le văd. Mă întreb oare pe cine ura în acel moment: pe mine sau pe soartă? Oare Hanibal pe cine a blestemat în ultima sa batălie: pe Scipio sau pe zei?  Eu i-am dat drumul rapid, cumva scuzându-mă că mă pot bucura în faţa deznădejdii sale. Căci, după panica manevrei mele zădărnicite, sufletul mi se umplea de o bucurie sălbatică.

Vineri, 2 aprilie

    Bucuria victoriei a fost poate singurul motor al performanţelor mele. Acea euforie sălbatică, senzaţia de uşurare, de plutire, adrenalina... Bucuria prelungită cu săptămânile de apariţia unui nou trofeu pe raft, lângă celelalte. Portofoliul cu diplome este în birou, îl pipăi şi e o voluptate dulce, ca şi cum aş pipăi pulpa fină, catifelată, a unei femei. Sunt îndrăgostit de propria mea glorie şi probabil doar patima asta m-a împins până unde am ajuns. Sunt convins că aşa sunt toţi sportivii. Ar renunţa cineva la senzaţia pe care ţi-o dau victoria şi adrenalina? Sau la felicitările şi zâmbetele învinşilor, cele mai dureroase, pe care totuşi nu te poţi abţine să nu le savurezi?  Mă gândesc că dacă nu aş fi fost bun la şah ar fi trebuit să fac orice sport, căci întreg organismul meu cere luptă, durere şi adrenalină.
  Asta nu a înţeles tata când mi-a interzis şahul. Era mult prea bine intipărit în conştiinţa mea. Gustul victoriei creează dependenţă. Iar el mi-a pus în pericol acest lucru fără a realiza că mă voi antrena nopţi şi zile, la şcoală, în pauze, doar pentru a recupera, cu furie. Fructul oprit este de mii de ori mai dulce. Nu avem ce face, aşa ne-a făcut Dumnezeu. 
    Destul! Bat câmpii, iar rezultatele se vor vedea. Trebuie să las în urmă ploaia şi melancolia! Oare de ce şi asta se termină în Lia? Am prins o zi liberă pe care sunt pe punctul s-o ratez din cauza slăbiciunii mele. Am tot timpul din lume să fiu melancolic. Timpul pierdut se plăteşte. La treabă!

Joi, 8 aprilie
  
    Jurnalul meu arată cât pot fi de schimbător. Sunt când melancolic şi căzut, când optimist şi puternic. Mândria la mine se activează doar uneori, când vazele şi tinichelele se transformă în amfore şi coliere. Azi cred că sunt încă tinichele. Am citit ceva în jurnalul lui Ştefan Fay, mai demult. Era vorba de un vis, o întâlnire cu Napoleon în faţa unei table de şah, nu una de 8 pe 8 ci de 64 pe 64. Miliarde de combinaţii care stau să fie descoperite. Iar Napoleon i-a zis lui Fay ,, Dacă vrei să vezi victoria, vino mâine la Austerlitz !”. Aş da orice să am şi eu un asemenea vis. Doar să văd cum arată, cum sunt puşi caii, câte ture, nebuni, regine...  Şi dacă ar fi piesele din şahul de lux al domnului Iordache! Trebuie să descriu odată detaliat acel joc, este o operă de artă. Până atunci continui să lucrez la variante. Merge greu, nu mai am niciun chef, e primăvară. Dar continui, variantele la biologie sunt cele care mă stresează. Matematica e terminată de mult, fac sporadic, cât mă mai ajută răbdarea. Mai mult pe la ore. M-am mulţumit doar să joc un şah cu Vlad azi. L-am bătut fără probleme.