Divagaţii

   Memoriile lui Eliade ar merita din partea mea o recenzie lungă de tot şi cât se poate de cuprinzătoare. E cartea pe care am deschis-o de cele mai multe ori şi mereu am avut senzaţia că am descoperit ceva nou, trecut cu vederea la fosta deschidere. Complet nu cred c-am recitit-o niciodată. Prima lectură a fost acum vreo patru ani, când eram pe a 9-a şi participam la un proiect legat de aniversarea unui secol de la naşterea lui Mircea Eliade. Nu mai ştiu exact ce trebuia să fac căci până la urma acela a fost proiect doar cu numele. Nu s-a mai finalizat. Era vorba, parcă, de nişte recenzii, pentru ceva lucrări de filosofie, la alegere. Printre ele se număra şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Liiceanu, mult mai scurt decât Memoriile. O clipă am fost tentat s-o aleg pe aia. N-am făcut-o. Citisem de Mircea Eliade Maitreyi, Romanul adolescentului miop şi Şantier. Mă fascina cultura autorului, personalitatea lui, cu care uneori mă identificam. Şi am ales aşadar Memoriile, o carte de vreo 500 şi ceva de pagini, toată albă, nou nouţă, cu o însemnare mică pe coperta 4 făcută cu creionul. Profesoara care mi-a dat-o nu mi-a mai spus când s-o înapoiez. Nu era de la bibliotecă, ci de la nu ştiu ce fundaţie, organizaţie, ceva pe acolo. De atunci nimeni nu mi-a mai cerut-o vreodată. Nici recenzie nu i-am făcut, nu din lene, ci pentru că tot proiectul s-a evaporat, nu ştiu din ce cauză. Pur şi simplu n-a mai pomenit nimeni de el.
   Cartea a rămas la mine. Acum are coperţile mai galbene, paginile mai murdare, iar semnul de pe coperta 4 nu l-am sters nici până acum. Nu ştiu de ce. Am redeschis-o astăzi pe la perioada studenţiei lui Eliade şi a primelor sale articole din Cuvâtul lui Nae Ionescu. Am redescoperit partea în care autorul vorbea de ciclul scrisorilor către un tânăr provincial, cum îi îndemna tânărul Eliade pe colegii săi de generaţie să creeze, să muncească şi, mai ales, să ignore orice tip de melancolie.
   În goana lui de atunci după luptă, Eliade ignora complet factorul destin. Nu e nici acum acelaşi lucru să te naşti într-un oraş mare, unde vezi şi simţi cum lucrurile se mişcă, unde găseşti orice cărţi şi oameni pasionaţi de ele sau să te naşti într-un colţ de tară. Azi nu cred că mai putem vorbi de provincie. Poate doar în sens geografic. Intelectual, însă, suntem toţi conectaţi informaţional prin televiziune şi internet. Cărţile contează acum mult prea puţin, dar posibilitatea de a le procura face diferenţa. Mi-a spus cineva că din Piaţa Universităţii se poate cumpăra orice carte, la un preţ iluzoriu, cel mai mare fiind de 10 lei. Nu ştiu dacă e adevărat. La mine, în oraşul meu cu miros de praf şi de cărămizi, există un singur anticariat. E un noroc că există şi acela, fiindcă în împrejurimi nu mai e niciunul. Înainte erau trei, unul a dat faliment, celălalt s-a transformat în papetărie. Ani de zile am cumpărat de acolo cărţi după ore întregi de stat printre rafturi, de scotocit printre maldăre prăfuite. Am avut bucurii mari când găseam vreo carte îndelung căutată şi dezamăgiri la fel de mari când altcineva cumpăra înaintea ceva ce ochisem eu. Prin asta cred că am fost norocos. Încă sunt, de fapt. Multe alte oraşe n-au anticariate. Bineînteles, poate acolo nici nu se simte nevoia. Mă întreb câţi oameni de vârsta mea mai ştiu ce e ăla şi nu se gândesc la ceva împotriva cariilor dentare. Probabil nu vreau să ştiu răspunsul.
   În oraşul meu nu există teatru. Asta i-ar fi fost greu lui Eliade să-şi imagineze. Am ajuns ca în România mileniului trei, teatrul să fie un apanaj al oraşelor mari. Un lux. Păcat. Mai vin din când în când trupe în turneu, majoritatea cer bani mulţi. Trupe mici au mai venit din Sibiu, de pe la Facultatea de Actorie, cu preţuri accesibile. Dar asta se întâmplă rar, mult prea rar pentru ca cineva să-şi formeze o deprindere.
Rămâne totuşi munca de care vorbea Eliade, elanul creator, destinul. M-am învăţat să gândesc că lucrurile care trebuie să se întâmple se chiar întâmplă, indiferent de obstacole. Şi poate până la urmă mai există provincie şi informaţională, sau, mai bine zis, culturală. Evenimentele culturale importante, cenacluri, expoziţii, sunt apanajul oraşelor mari. Cele mici sunt secate. Contează? Fireşte. Doar că nu decisiv. Este aici o discuţie superbă despre naşterea unui scriitor şi despre o carte pe care am citit-o şi eu. Merită, nu doar pentru că e recomandată de Liiceanu. Ce să mai zic? Aşa cum somnul raţiunii naşte monştrii, talentul şi cultura vastă pot naşte doar capodopere. Fără limite de vârstă, fără orice alte oprelişti…