Din jurnalul unui şahist - partea a IV-a

   Joi, 29aprilie

   Simultanul e mâine. Am jucat azi şah cu calculatorul, m-am încurcat, am fost şi nervos. Nu mai am răbdare. E totul atât de searbăd, de insipid. Probabil sunt doar obosit. Mi-e obosită mintea. În fond mâine nu pot câştiga. Nu pot face nici măcar remiză. N. este mare maestru internaţional. Ce urmăresc atunci?
   În viaţa mea de acum am pătruns într-un cerc vicios. Nu am cum să ies şi nici nu văd nicio rezolvare. Şahul nu mai este un refugiu. Este altceva. Îmi dau seama perfect că sunt la răscruce de drumuri când trebuie să mă hotărăsc cu adevărat ce fac în viaţă. Sunt măcinat de iubiri şi obsesii. Sunt sătul. Am nevoie de ceva, de adrenalină. Probabil asta caut în simultanul de mâine. Nu ştiu ce pot să fac mai mult. Mă surprinde cât sunt de lucid. E singurul moment în care îmi urăsc această cruntă luciditate, care azi mă împiedică să văd vreo cale de ieşire. E şah. Pentru mine, de la soartă. Bine că nu e şi mat. Ba nu. Matul nu are cum să fie, există veşnic câte o pătrăţică liberă, o piesă sacrificată sub formă de compromis. Sunt milioane de poziţii de pat în cel mai rău caz. Azi, de bine de rău, nu mă mai pot antrena. Nici învăţa. Mi-e crunt de ciudă că am Bac. Anul trecut pe vremea asta eram la Bucureşti. Luptam pentru a fi campion naţional. Reuşita aceea a fost tot ce am făcut mai bun. Apoi a urmat retragerea. Ba nu! Nu m-am retras nicăieri. Şi asta am s-o arăt mâine!
   Plec să mă plimb. Apoi somn, căci mâine dimineaţă.... Mâine dimineaţă trebuie să lupt. Să dau tot ce am mai bun! Nu am voie să mă panichez, trebuie să văd totul. Maestrului cu siguranţă îi este mai greu. Gata. Nu mai scriu nimic azi. Am plecat.

   Vineri, 30 aprilie

    Nici nu ştiu de unde să încep. Sau măcar cu ce. E o întreagă tevatură aici, în capul meu, în mansarda mea, şi-n toată viaţa care acum bate în mine cu lovituri de ciocan. Încerc s-o iau cronologic, deşi m-am gândit că azi aş putea să nu scriu în jurnal. Voi scrie totuşi. Doar să găsesc cum.
    Sala întreagă era plină. Nu ştiu câţi şahişti erau, nu mi-am mai putut da seama. Era şi lumină. Multă lumină caldă, de aprilie, care se revărsa în torente peste tablele, piesele şi peste toţi concurenţii din sală. Tremuram ca varga. Ca la primele concursuri. Undeva, într-un colţ, fostul meu antrenor dădea sfaturi unor puşti mai mici. Probabil îi imbărbata, le explica că e ceva fără importanţă. Şi cei mici erau destul de pătrunşi de moment. Toţi încercau să vorbească deodată. Antrenorul m-a văzut într-un târziu şi mi-a făcut semn. Am început să fac paşi mecanic, încet. Ne-am întâlnit pe la jumătatea drumului. Mi-a strâns mâna, se vedea clar că nu se aştepta să fiu acolo. În ochii lui eram cauză pierdută. Am reuşit să bâlbâi ceva, printre frisoanele care mă atacau cu putere. Căutam cu privirea vreo rază de lumină caldă, din cele care năvăleau din plin. Am putut să explic ce caut acolo şi să cer un loc. M-a condus, ca pe vremuri, către o tablă, între doi copii mai mici. Când mi-a urat succes am avut impresia că vocea îi tremura. S-a întors rapid, cu paşi repezi, către ceilalţi elevi. Eu am căzut pe scaun. Într-un târziu am deschis sticla cu apă plată să umplu paharul. Dintr-o dată s-au ridicat toţi în picioare, antrenorii s-au depărtat. Intrase maestrul. Am tâşnit şi eu împins de un resort. Ţin minte cum am strâns pumnii. Din vedere îl ştiam. Mă mai văzuse pe la concursuri. Privirea i s-a oprit la un moment dat asupra mea. Buzele mele au rostit un salut, şoptit, amestecat cu zâmbet. Imediat simultanul a început. Aveam timp, maestrul N. nu a venit la mine, mai avea. Mi-am imaginat ca pe vremuri falanga de pioni, generalii care urlă, caii care bat nervos din copită. Apoi, pe undeva prin centru regele, distins, zâmbitor şi regina, o amazoană frumoasă care se joacă cu stiletul ei. Vântul bătea încet, din spatele meu, aruncând praf în ochii celeilalte armate. Aşa m-a învăţat domnul Iordache să gândesc. Să-mi imaginez avantaje. Mereu avantaje. Am devenit calm şi-am zâmbit. Atunci a mutat maestrul. Primul pion a tâşnit două pătrăţele din rândurile albe. Am mutat şi eu un pion, cel din faţa reginei. Deschiderea mea clasică, cu care eram cel mai obişnuit. Apoi gândire. Calm. Atac. Posibilităţi de atac. Ce piese trebuie apărate şi cum? Totul fugea în mintea mea până am strâns din dinţi să încetinesc. Ce-a de-a doua mutare. Alt pion. La fel şi la mine. Am mutat simetric. Va scoate calul. Cel din dreapta. Cavaleria uşoară. Vor ataca şi vor arunca săgeţi. Da, dar vor fi oprite de vânt. Calm. Vroiam doar să fiu calm. Încă o mutare de-a maestrului. Am mutat rapid, pe nesimţite. Am scos nebunul. A trecut. Privirea mea s-a abătut şi asupra celorlalţi. La fel de încordaţi ca mine. Marea majoritate. M-am calmat cu apă. Ştiu doar că am intrat în pielea regelui. Nu mai eram participant la simultan, eram acolo, printre piesele vii care depindeau de mine.
    Au urmat nişte mutări de uzură. Piesele noastre nu s-au atins. Ştiam că nu mai era mult. Construisem o defensivă, vroiam să atac. La albe era aceeiaşi chestie. Am luat apă. Un zgomot de scaun la depărtare de mine. Cineva s-a ridicat. E mai mic decât mine. Mat. Un mat rapid, de maestru. M-am aplecat asupra pieselor mele. Ştiu că gândeam mult şi băteam ditiramba pe masă. Toate piesele erau apărate. Nu puteam forţa nimic. Da, dar atacul frontal e inutil. Victoria necesită inteligenţă. Iar eu o aveam. Am încredere în mine. nu mai ştiu când ne-am ciocnit. Piese luate. Am pierdut un cal şi un pion. Cu preţul unui nebun. Maestrul a zâmbit. Când a ajuns la cel de lângă mine a aruncat încă o privire pe tabla mea. Ceva nu-i dădea pace. Mi se părea că sunt departe de şah. Trebuia gândit. Când a revenit aveam şi eu un soi de plan. Ceva care să mă facă să câştig timp. În stânga mea celălalt pierdea piese. Se panicase rău de tot. Rândul meu. Am atacat. Mi-a ieşit. Nu era nimic, doar un zâmbet smuls adversarului, semn că am părăsit media. Dar nu aveam de gând să-i dau importanţă. Cel din dreapta mea a luat mat. S-a ridicat demn, a dat mâna cu maestrul şi a plecat. Am mai analizat încă odată dacă nu sunt cumva în pericol. Un şah se contura, la câteva mutări distanţă. Când mi-a venit rândul m-am ocupat de zona vulnerabilă. Mutări ofensive. Le-am contrat. A pierdut parcă un pion. Parcă. Asupra minţii mele se lasă o ceaţă. Ştiu că eram transpirat. Mi-au mai adus o sticlă de apă.  Zgomot de scaune date în spate şi mat-uri. Unele aproape. Nu aveam ceas. Cât timp să fi trecut?  Un şir de mutări, apoi timp mort. Adversarul avea şi el o zonă forte, aveam şi eu. Trebuia să scot piese de acolo, să atac, să sparg. Dacă eram rege aş fi trimis cavaleria grea. Aici un cal nu făcea nimic. Ar fi pierit de mâna unui nebun, a unui pion. Şi regina avea bătaie pe acolo. Zonă de foc. Jucam defensiv şi asta mă înciuda. Stupid , când mi-a venit rândul, am schimbat locul reginei. Pentru marele atac. Câteva piese îşi schimbară locul. Nu mai ştiu care şi ce trebuia să se întâmple. Dacă aş fi ştiut nu se întâmpla ce s-a întâmplat. M-am trezit în şah. O singură şansă să mă scot: trebuia sacrificată regina. Pentru atât de puţin. Dar asta era singura şansă. Mi s-au împăienjenit ochii. Mâna cu care am apucat piesa vitală tremura. S-a petrecut iute, regina s-a dus. Nu mai ştiu ce am mutat. N. s-a îndepărtat. Am lăsat capul pe spate. Mai erau vreo 5. Cu tot cu mine. Urma să plec, o ştiam. Lupta mi se părea pierdută şi-mi venea să plâng de furie. Tura din dreapta nici nu se mişcase. Stătea imobilă, când ar fi putut acoperi cu săgeţi atacul vrăjmaşului. Am scos-o din letargie. Cineva a mai plecat. Cu capul în pământ. Aşa voi pleca şi eu. Gândul m-a umplut de curaj. Am ridicat privirea. Antrenorul mă privea. A ridicat degetul în semn de încurajare. Eram singurul lui elev de pe acolo. Repetam în sinea mea:calm! Şi m-am calmat. Nu mai aveam nimic de pierdut. Un rege de apărat, să nu mai pic în şah.. Tabla era un câmp de luptă pe care trebuia să-l cuceresc. Să ating centrul , căci eram împins. Şi gata, a venit la mine. Schimb de piese. Tura mea îi ia calul. Zâmbet. A plecat. Zgomote de scaun. A venit spre mine. Frisoanele m-au reapucat căci trebuia să aplic tot ce plănuisem rapid, cu puţin timp de gândire. Era uimitor. Rămăsesem singur! Nu ştiu când, cum s-a întâmplat. Maestrul N. mi-a strâns mâna. M-a cuprins ameţeala şi am luat apă. Ştiu că eram leoarcă de sudoare. Adversarul zâmbea, la fel de transpirat. ,, Nu va fi uşor!”.  Cu acelaşi zâmbet gentil a mutat regina. Mutare ciudata. Gratuită. Maestrul îşi sacrifică dama. Nu era apărată de nimic. Am tresărit şi m-am aruncat asupra ei. Am luat-o cu singurul nebun pe care-l mai aveam. Cu asta era gata. Gestul fusese făcut pentru a echilibra partida. Spirit de fairplay. Nu-l puteam bate în veci cu dama pe tablă. Dar oare? Oare n-a văzut ce a făcut? O singură piesă nu mai era apărată, un atac cu tura era ideal. Tura mea cea norocoasă. L-am făcut. Maestrul se schimbă la faţă. Îi spărsesem un bastion de nădejde. Încă nişte mutări şi îi puteam da şah.
    Am zâmbit. Mi-a întors zâmbetul. Tremuram din nou. Ştiam că ce va urma va fi decisiv şi mi se părea uimitor. Şi acum mă întreb: uimitor pentru ce? Nu-l puteam bate, era clar. Îl priveam. Era o statuie. Gândea. O mutare el. Una eu. Am pierdut tura. Nici urmă de zâmbet, nici nimic. Putea urma o avalanşă. Am ştiut clar ce trebuia să fac. L-am privit, transpirat, un uriaş monument al muncii. Sportiv adevărat. Nu ştiam cum să întreb. Abia mai aveam voce. Am scăpat o şoaptă. Maestrul N. m-a privit. Ştia şi el ce vreau. M-a lăsat să vorbesc. ,, Acceptaţi remiza ?”. Figura lui s-a destins. Un zâmbet, apoi mâna întinsă peste câmpul nostru de bătălie. I-am dat mâna, a mea era moale ca o cârpă. Ne-am ridicat amândoi în picioare, în ropot de aplauze. L-am privit pe antrenor şi am văzut cât era de mândru. Regret mult că nu m-a văzut şi domnul Iordache. Aveam să regret mult mai multe. Dar acela a fost momentul meu de glorie. Am avut şi lacrimi, dar nu de furie. Era mai mult decât puteam să cer. Un ceas mai târziu plecam acasă cu un trofeu, o nouă ,, tinichea”, şi cu volumul de tactici al maestrului, cu autograf. Sub dedicaţie mai era şi numărul la care trebuie să-l caut după Bacalaureat. Urma să se ocupe de mine. Sunt încă ameţit şi parcă tremur. Dar am încredere că prin muncă pot ajunge doar acolo unde îmi propun. Iar noaptea mă învăluie şi mă pot acum odihni, după cea mai frumoasă remiză din viaţa mea.