Despre linişte

M-am întors acum vreo 4 zile dintr-o zonă cu aer curat, păduri, stânci, râuri limpezi şi izvoare reci. Am umblat ca un nebun vreme de 4 zile, cu un rucsac ponosit în spate, pe tot felul de poteci, unele poate neumblate. Cam aşa mi s-a părut după câtă vegetaţie era pe acolo. Nu am cuvinte să spun cât de bine mi-a prins. Doar linişte. Asta am avut. O binemeritată pauză faţă de tot ce este în oraş, tot zgomotul, toate maşinile, tot praful. Am fost complet deconectat de toate problemele care m-ar fi putut întrista. M-am bucurat de fiecare stâncă cucerită, de fiecare zgârietură căpătată când treceam printre pereţii de spini care străjuiau vârful stâncii. Am regretat destul atunci că n-am avut macetă. dar acum mă bucur. Dacă tăiam pe acolo stricam ceva. E un sentiment grozav să treci printre obstacole şi să ai senzaţia că eşti primul pe acolo. Aş fi stricat doar din bucuria altora.

    Sper să fac asta cât mai des. Cel puţin pe la sfârştul lunii mai plec odată la munte. Aş vrea să devină un obicei aceste drumeţii, sper să se şi poată. Am avut până anul trecut un profesor care făcea, după spusele lui, câte 10 kilometri in fiecare duminică, prin pădure. La 65 de ani chiar aş vrea să arăt ca el. Oricum, asta e altceva. Dar ca reţetă, mă bucur că am redescoperit natura.

    A fost frumos. Ampoiţa e unul dintre putinele locuri cu adevărat sălbatice în care am fost. Pe malul râului mai campează diverşi şi mai lasă gunoaie, dar mai sus, deasupra calcarelor, cu greu mai găseşti ceva. Doar munte, aer curat, parfum de frunze şi senzaţia extraordinară de linişte.