Am revenit azi de la Vinerea, unde am petrecut ultimele zile. E satul natal al mamei şi sărbătoreşte anul acesta 700 de ani de la atestarea documentară. Mama a insistam să merg şi eu, atât de mult că până la urmă am acceptat. Nu mă aşteptam la nimic special în afara unor manifestări seci, care pot fi gustate doar de vinereni. Eu, nefiind vinerean, mă consideram imun. N-am fost. M-am simţit bine, bând bere cu un conţinut de alcool suspect de scăzut, la pahar de plastic ( pe pahar scria Ursus, pe dozator la fel, dar cică era de fapt Timişoreana), ascultând o trupă obscură din Sebeş şi căscând ochii ca mulţi alţii la un foc de tabără de 4 metri înălţime. Încă mă întreb dacă am gusturi primitive. Probabil că da. Şi totuşi, aş vrea să ştiu unde vorbea Paler de progresul tehnologic ce alimentează regresul spiritual. Căci poate asta e problema la mine. Uit bucuriile simple, berea proastă băuta pe iarbă, la aer curat, libertatea sub un cer plin de stele, lângă un foc imens, cu lumină şi căldură. Iar asta a fost ieri. Azi a fost parada portului popular, unde am participat la insistenţele mai puţin drăgăstoase ale unchiului meu, care lucrează în poliţie. S-a întâmplat ceva ce chiar nu credeam că se va întâmpla: mi-a plăcut. Chiar mult. I-am admirat sincer pe cei care au stat azi în soare, au defilat şi au jucat în faţa tuturor. Erau mulţi tineri de la diferite ansambluri folclorice, oameni care în loc să se dea prin cluburi şi să joace Counter Strike repetă nişte paşi şi nişte sărituri cu originea de mult pierdută, care chiar nu le vor folosi la nimic. Nu crede nimeni că eşti mai cool dacă ştii mişcări de căluşar. Şi totuşi, ei le-au învăţat şi azi au venit, prin soare şi praf, să-şi arate talentul. Lucru pentru care au tot respectul meu.
Îmi pare rău că n-am făcut poze. Aparatul mi-a fost acasă, uitat, fără baterii. Mi-ar fi plăcut să am aşa, o imagine, două, aşa, de gest. Cam atât. Mă tot sufoc în oraşul ăsta, cred că voi pleca imediat. Cu cortul. Undeva, cândva, cât mai aproape. Pentru ultimele săptămâni de vacanţă, pentru linişte.
PS: Am citit primul volum din Iubim, al lui Dessila. Nu o recomand. Trebuie nervi. Nu e o carte proastă, dar e un prag de vreo 50 de pagini pe care trebuie să-l treci. Abia după aceea începe să merite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu