Vineri, 9 aprilie
Vizită la magazinul d-lui Iordache. Am zis mai demult că voi descrie jocul special al dânsului şi azi am poftă să o fac.
Dl Iordache este ofiţer în rezervă şi a deschis un magazin de antichităţi. Mi-a spus că mereu s-a visat anticar. Armata a făcut-o din alte considerente. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi eu n-am îndrăznit să întreb. În magazin, la vedere, printre tablouri şi statuete, este expus şi şahul de lux cum obişnuieşte dânsul să-l numească. Uff, cu ce să încep în descrierea acestei bijuterii?
Fiecare piesă este o entitate cu trăsături diferite, cu ochi diferiţi şi cu mimici la fel de diferenţiate. Mi-ar lua ceasuri întregi doar să povestesc ce poţi citi pe feţele pionilor, nebunilor, turelor şi reginei. Singurul care pare încrezător, cu un zâmbet în colţul gurii, este regele. Zâmbetul poate însemna la fel de bine trufie sau şiretenie. Aş îndrăzni chiar să spun că cei doi regi au zâmbete diferite. Felul în care sunt realizate piesele este extraordinar. Fiecare este o mică statuetă, realizată manual, din marmură rece, cu o fineţe desăvârşită la detalii. Pionii au fiecare un scut, care le ajunge de la brâu până la bărbie. În mâna stângă au o lance grea care seamănă cu un pilum roman. Au toţi câte un coif simplu, cu o cruciuliţă în vârf, iar la şold se vede o sabie scurtă sau un pumnal. Privirea lor dârză arată arată că fiecare ştie ce-l aşteaptă . Cine mai ştie ce se ascunde în spatele acelei priviri?
Turele sunt la fel de frumos decorate. Au câte un coif pe cap, cu cruciuliţă, iar în mâini cele albe au un arc, cele negre o arbaletă. Acelaşi aer marţial şi distins, că doar se pregătesc de bătălie. Nu ştiu dacă arcaşii medievali aveau la ei săbii, dar turele acestea au. Ba nu, doar cele negre au săbii, albele au un fel de baltag. La cai e cea mai interesantă chestie. Caii de pe flancul stâg, la ambele armate, par a avea armuri grele, cavalereşti. Coiful lor are ceva în vârf ce seamănă cu un panaş. Ceilalţi par a avea arcuri. Cavaleria grea şi cea uşoară. Exact ca în armatele reale. Nebunii poartă fiecare platoşă, mantie şi câte o sabie grea, pe care o ţin ridicată cu ambele mâini. Feţele lor supte privesc aproape îngrijorate, oricum, cu o seriozitate extremă. Cred că sculptorul a creat acele feţe doar pentru a putea reprezenta orice stare. Chiar şi zâmbetul regelui poate fi interpretat ca zâmbet de victorie sau, la mat, de sfidare.
Dintre toate piesele cel mai mult îmi place regina. Nu pare să poarte nimic nici coif, nici platoşă. Părul îi este despletit iar pe cap poartă o diademă. E înarmată doar cu o sabie uşoară, ce seamănă a iatagan. Atât. Cum de e atât de puternică, nu ştiu. Poate e o aluzie la farmecul feminin. După siluetă şi forma ochilor, regina trebuie să fie o femeie frumoasă. Ambele regine, de fapt. Iar despre regi, am mai vorbit. În afară de zâmbetul lor atât de interpretabil au doar câte o sabie, în teacă. Şi un sceptru. Poartă armură cu ornamente abia vizibile şi coroane pompoase. Fiecare rege are în mâna stângă un buzdugan, semn al comandei supreme. Toţi au cam 7-8 centimetri în înălţime. Doar caii sunt o idee mai înalţi. Domnul Iordache le spune mereu cavalerişti. M-am învăţat să le spun şi eu aşa, s-a săturat şi antrenorul să mă tot corecteze. Îmi place mai mult cum sună, mai războinic. Întreg şahul este de fapt un simplu război, ca multele care se petrec zi de zi. Nimeni nu le cunoaşte în întregime motivele dar în fond ce mai contează. Războiul e doar o manifestare a firii noastre. Nu putem trăi fără războaie. Sunt şi ele sporturi, dar vai de cei care le practică. Comandanţii sunt şahişti care joacă pe table de 64 pe 64. Sunt miliarde de combinaţii, miliarde de feluri în care poţi câştiga, sau pierde. Un lucru ce m-a învăţat şahul: niciodată nu ataci frontal! E ineficient şi vei pierde. Pentru orice victorie e nevoie de inteligenţă.
Vineri,16 aprilie
Profesorul de sport mi-a spus de simultanul de săptămâna viitoare. Peste alte două săptămâni va avea loc şi concursul judeţean. Sunt dezolat. M-a întrebat dacă particip. I-am spus că îl anunţ mâine. Nu ştiu ce să fac. Aş participa, dar mi-e teamă. Vine un şahist cunoscut, marele maestru N. . Poate mă fac de ruşine şi mă bate uşor. Prea uşor.
Am stat prea mult azi pipăindu-mi trofeele, cu variantele de matematică pe birou. Oare de ce nu mă pricep la matematică şi mă pricep la şah? E o anomalie. Înainte mă consideram strateg şi aveam impresia că nu-mi trebuie matematică. Napoleon a fost şi strateg şi matematician. Restul? Oare Alexandru Macedon nu-l citea pe Aristotel, care-i fusese şi profesor. Dar câţi dintre aceştia au fost şahişti?
Judec un pic mai limpede după o plimbare. Mă apuc să iau tabla de şah şi azi fac doar asta. M-am hotărât. Mă antrenez, serios, zilnic, ca-n vremurile bune. Am suficiente jocuri pe calculator de şah pe care nu le-am mai jucat de mult şi ar fi timpul să reîncep. Dacă mă plâng nu se rezolvă nimic!
Am stat să calculez, să judec. Ce reuşesc să demonstrez dacă nu particip? Nu am ce pierde. Acesta e adevărul. Sunt destui care mă consideră scos din şah, poate reuşesc să-i fac să-şi mai şi schimbe opinia. Doar aşa, pentru că pot. Pentru că mă ştiu cel mai bun şi pentru că n-am renunţat la nimic până acum vreodată. Orice sportiv are nevoie de ambiţie şi de vise. Măcar ştiu că eu le am din plin. La luptă!
Marţi, 20 aprilie
Ştiu de ce îmi place atât de mult şahul. Dincolo de dependenţa de glorie, îmi dă şi puterea unui zeu. M-am gândit la asta în timpul unui joc cu domnul Iordache, azi, pe când adversarul îmi povestea despre bătălia de la Cannae. Doar în timp ce descria manevrele lui Hannibal, calm, precis, cum nici Titus Livius nu ar fi putut-o face, mi-a apărut în faţă acest adevăr. Dacă piesele ar fi ostaşi reali, cu suflet, ei nu ar putea decât să spere că cel care îi ghidează, Dumnezeul lor, îi va scăpa cu viaţă. Iar Dumnezeul lor direct nu pot fi decât eu. În şah nu există vitejie. Fiecare piesă are doar abilităţi mai mari, aşa cum are şi un oponent pe măsură, cu exact aceleaşi calităţi şi defecte. Ostaşii nu au orgolii şi nici nu se îndârjesc să lupte mai bine. O regină nu poate lua doi pioni simultan. Şahul e război. Poate singurul război care porneşte de la egalitate iar lucrurile evoluează pe parcurs, în funcţie de dibăcia comandanţilor.
Luni, 26 aprilie.
Până la simultan mai sunt câteva zile. Am emoţii mari de tot. I-am făcut o vizită domnului Iordache, singurul care ştie cum să mă încurajeze. Dânsul are multă încredere în mine. Mai multă chiar decât am eu. Acum mă antrenez, cum pot, în mansardă. Tata e plecat pe nu ştiu unde. Mama ştie ce fac dar ştie şi că am terminat destule variante. Mă lasă în pace. Parcă sunt nebun. Surmenat sunt, în orice caz. În ,, Viaţa pe un peron ” a lui Paler personajul principal poate juca şah fără tablă, doar în minte. Mă întreb dacă se poate aşa ceva? Dacă eu aş reuşi performanţa asta? Am văzut şi un film mai demult cu ceva asemănător. Orişicât, îmi dă putere. Trec din nou la antrenament. Scrisul ca şi terapie e bun dar creează dependenţă, iar asta înseamnă timp pierdut. Trei cuvinte trebuie să mă definească: ambiţie, luptă şi durere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu