Din jurnalul unui şahist - partea I

Marţi, 13 martie.

   Mă bântuie din nou senzaţia de sufocare pe care o ştiu atât de bine. Caietele sunt împrăştiate pe birou, în dreapta, iar culegerea de variante zâmbeşte hâd, deschisă la aceeiaşi variantă 20 de atâtea zile. Să tot fie şi o săptămână. Acelaşi birou din aceeiaşi cameră, cu aceleaşi apăsătoare dulapuri încărcate cu cărţi şi tinichele. Aşa am ajuns să le numesc, tinichele. Lucruri care nu ajută practic la nimic, doar creează o senzaţie de euforie, falsă, trecătoare, asupra capacităţilor mele proprii. Adevărata comoară, tabla, e în acelaşi loc, ascunsă în spatele teancului de caiete vechi, nefolosite, care zac acolo doar pentru camuflaj. E prea mult mister de care m-am săturat. Sunt prins între atâtea probleme şi doar două lucuri mă ajută să răzbesc: şahul şi scrisul. Primul e interdicţia apăsătoare iar al doilea doar o terapie fadă. Dar sunt atât de importante încât ştiu că e inutil să încerc, ori măcar să-mi impun, să renunţ la ele. Şahul e tot ce am, tot ce pot face şi tot ce mi-era teamă că voi pierde în acest an. Pot simplu reciti paginile din Jurnalul din august, când singura întrebare era cum voi mai juca şah în paralel cu pregătirea pentru Bac. Răspunsul familiei era simplu, fără şah! Eu trebuie, normal, să mă concentrez. Încă mă întreb, oare ei au conştientizat răspunsul acesta sau doar l-au aruncat, ca pe un glonţ rătăcit, în neant, fără a se gândi şi de ce. Şi mai ales la cum. Tatei i-a fost simplu, şocant de simplu. Fără şah. Aceste două cuvinte puteau fi urmate lejer de tirade nesfârşite despre cât pot fi eu de prost, de iresponsabil, cum pot eu rata totul pe ultima suta de metri din lipsă de mobilizare. Am văzut din primele zile cât e de inutil să-l contrazic. Gesturile, mimica feţei, tonul, totul descuraja din start orice împotrivire. Lupta pe care o pregătea tata pentru mine semăna ciudat cu o cruciadă, avea aerul specific de confruntare finală de care depinde totul. Importanţa examenului şi a tot ceea ce se întâmpla mă copleşea. Aşadar am tăcut mâlc, am făcut promisiuni, deşi pe multe din ele nu le-am putut respecta decât foarte puţine zile. Probabil a fost cea mai bună decizie. M-am apucat de învăţat cu sârg, temător, fără să comentez nimic, cu promisiuni de muncă asiduă pe buze. Am evitat un scandal care odată izbuncnit ar fi fost gratuit iar tăcerile dintre noi ar fi durat cu săptămânile.
    Uneori tind să regret toate astea. Cedez mult prea uşor în faţa lui şi-n dauna a tot ce este important pentru mine. Dar am ştiut că acceptarea de faţadă a tot ce zicea el, cu tot cu virgule, era singura metodă prin care puteam avea linişte. Şi cred că de linişte aveam cea mai mare nevoie. Linişte pentru Bac, pentru limpezirea gândurilor, şi poate şi pentru şah. Mă întreb câteodată oare cât de mult învăţ şi dacă sunt alţii care să înveţe altfel, cu pasiune, ore în şir, să devoreze manualele şi culegerile de variante? Dacă este ceva de care mi-e cu adevărat teamă acel ceva este doar un rezultat groaznic la Bac. Vreo notă mică la matematica cu care m-am luptat continuu în toţi aceşti patru ani şi cu care lupt cu disperare de 9 luni de zile. Iar asta mă face uneori să privesc variantele cu groază şi speranţă în acelaşi timp, să strâng din dinţi şi să lupt. Până la mat. Iar în timpul acesta sunt tot măcinat de îndoieli. Dar la şah nu am renunţat. Nici la scris, singurul mod în care pot arunca afară toxinele din mintea şi sufletul meu. Paginile astea, literele nesigure, sunt doar oglinda unui suflet obsedat de mutările pe care le va face în viaţă. Sau pe care le face viaţa cu el. Nu am decis dacă să cred complet în destin şi să mă las dus de torent sau să nu cred deloc. Nu ştiu cum ar fi mai sănătos. Azi oricum nu mai gândesc. Mai există, fireşte, şi mâine..

Miercuri, 14 martie
  
   Ieri am scris despre tot ce mi s-a întâmplat neglijând ce era mai important. Dupa şcoală l-am vizitat la magazin pe domnul Iordache. La o poveste, ca-n vremurile bune. Poveşti cu pioni, ture, tactici.... Îmi tot povesteşte de meciul său cu Karpov, adăugând detalii despre scurtele momente când l-a dominat. Povestea privind fix regina mea de fildeş din şahul de lux cu care mai jucam. În acele momente totul depindea de regină. Şi tot atât de brusc zâmbetul său a căzut lăsând loc unei grimase nostalgice, surprinse, ca şi cum încă ar fi uimit de cum a întors marele maestru toată partida. Astfel de poveşti aud mereu când trec pe la domnul Iordache, fost ofiţer, a cărui singură pasiune a fost şi rămâne şahul.
   Partida de azi a fost ca de obicei: m-a bătut. Problema pentru el e cum mă bate. Ţine totul de tactici. Azi învăluirile nu i-au ieşit decât după timp îndelungat. Altă dată era mai bine. Dânsul a zis că poate m-am deşteptat eu. Am o tactică ceva mai bună.
    M-am întors acasă înainte să vină ai mei astfel că nu a observat nimeni ceasul de întârziere. Mă aşteptau temele, variantele, aceleaşi corvezi zilnice de care nu poate scăpa nimeni. Am avut de exersat abia jumătate de oră. Ca de obicei, cu uşa de la mansardă închisă, am exersat pe şahul magnetic, miniatural, uşor de ascuns în spatele caietelor vechi. Tot timpul încerc să refac partidele pe care le consider inteligente cât timp totul e proaspăt, apoi să scriu ce greşeli am făcut, ce nu am văzut şi ce trebuia sigur să văd. Azi n-am avut răbdare să analizez toată partida. Am putut localiza doar prima greşeală. Restul au fost dintr-un şir, ca într-un efect de domino, cum zicea dl Iordache. Altă dată poate îmi voi da seama de ele. Partea bună la şahul ăsta magnetic e că piesele rămân la locul lor. Trebuie doar manipulat cu grijă.
   Mâine am lucrare la matematică. Parcă ştiu. Doar parcă. Nu vreau să mă mai gândesc sau să-mi mai pun întrebări. Ce va fi va fi!