Azi dimineaţă m-am gândit să scriu câte ceva despre presă. Cea de-a patra putere în stat. Acum chiar nu-mi dau seama ce aş putea spune. Mi-am mai pierdut din elan. Poate pot să scriu doar de ce mai cumpăr eu ziare: pentru cărţi. Atât. Nu mă interesează informaţia din ele, lupta politică, bălăcărelile. Ziarele în ţara asta, cele mai mari, fac un singur lucru bun cu adevărat: oferă cărţi la preţuri acceptabile. Şi azi am realizat o chestie ciudată, aproape hazlie.
    Am cumpărat joi, când am revenit de la Ampoiţa, Jurnalul Naţional de luni cu cartea de buzunar, Salonul roşu, de August Strindberg. Despre colecţia Carte de buzunar am doar cuvinte de laudă. Am cumpărat de la ei 6 cărţi şi acum o citesc pe a 5-a. Adică Salonul roşu. N-am terminat-o încă, mai am cam jumătate. Deci asta nu vreau să fie o recenzie. Poate doar una parţială.
    Despre presă şi mediul jurnalistic am citit două cărţi cu adevărat reuşite. Prima este Iluzii pierdute de Honoré de Balzac, pe care o recomand cu căldură. Este povestea unui tânăr, Lucien de Rubempre, care ajunge în Paris dornic să reuşească în viaţă. Prima lui slujbă este la un ziar. Balzac, profund cunoscător al vieţii, înfăţişează dramatic toate greutăţile prin care trebuie să treacă un tânăr extrem de talentat pentru a reuşi. Mediul jurnalistic de atunci, plin de intrigi, de compromisuri, de mârşăvii, este prezentat cu lux de amănunte.   
    Cartea asta, citită acum vreo doi ani, m-a făcut să-mi scot din cap meseria de jurnalist. Implică prea multe compromisuri. Am aflat, destul de surprins, că ideea de presă liberă şi iubitoare de adevăr este o minciună pentru creduli. Tot ce primează sunt interesele, fie ale patronului, fie ale vreunui ziarist, redactor sau ce-o mai fi pe acolo. Doar pentru asta se scriu articolele. Restul e deja vorbărie. Nu ai cum să nu rămâi impresionat când citeşti cum este de fapt presa. Câte mârşăvii pot face unii oameni doar pentru bani şi influenţă! Şi atunci evident, îţi pui întrebări. Iar fiecare om normal ar trebui să ajungă la următoarea concluzie: presa e aceeiaşi, şi azi, la o sută şi ceva de ani după acţiunea romanului lui Balzac. Şi va fi la fel. Orice s-ar face şi oricât s-ar lăuda diverşi că sunt cinstiţi.
     A doua carte e asta, pe care încă n-am terminat-o. Subiectul este oarecum asemănător. Un tânăr inteligent, talentat, idealist, ia decizia să-şi schimbe radical profesia. Dezgustat de viaţa de funcţionar şi de neregulile din sistem (nu prea muncea nimeni prin Comitetele suedeze- sună cunoscut, nu-i aşa?), Arvid Falk decide să se facă scriitor şi jurnalist. Din câte am înteles până acum el chiar e talentat. Şi ajunge la patronul unui ziar important, Smith, care...îi arată cum este de fapt presa. Lui Falk i se propun nişte mârşăvii, o nuvelă de propagandă pentru o societate de asigurări controlată de Smith şi un articol despre regina Ulrika Eleonora menit să vândă mai bine nişte cărţi, pornind de la o sculptură care înfăţişa altă regină. Falk, spre cinstea lui, refuză. Nu din prima, ce-i drept. Trece la alt ziar, la alte compromisuri. Acum, nu pot să spun ce se va intâmpla că nu am terminat cartea. Mai am o jumătate. Dar doar de chestie, cum poate Jurnalul Naţional, şi orice ziar de fapt, să publice o astfel de carte? Oare nu-şi dau seama că un pic se demască singuri? Aruncă în faţa lumii toate aspectele întunecate, scârboase, ale breslei lor. Oare nu s-a gandit nimeni la asta? Nu au niciun interes să păstreze clişeul că presa spune adevărul? Sau poate consideră că doar alţii sunt corupţi din presă, iar ei nu. Şi acesta să fie doar un manifest în acest sens. Dar mă rog.. Nu am nimic cu Jurnalul Naţional în mod special. Am mai spus, nu citesc ziarele. M-ar fi mirat şi dacă o astfel de carte ar fi fost distribuită cu Adevărul, de exemplu. Sau cu oricare alt ziar. Mi se pare genul de carte pe care ziariştii ar trebui s-o evite. Nu le-ar prea plăcea mesajul, căci altfel cartea e foarte bine scrisă.
     Aş chiar râde dacă Adevărul ar publica, prin absurd, Iluzii pierdute de Balzac. Ar fi cam aceeiaşi chestie. Până una-alta, am găsit aici ceva frumos care vorbeste despre libertăţile esenţiale. Mi-am amintit şi eu de acel pasaj şi chiar prinde bine.
     Azi mi-am cumpărat volumul doi din Iubim al lui Octav Dessila. M-am întâlnit prea des cu cartea asta pe la anticariat, dar într-o stare mai proastă. Sper să merite citită. În acest fel îşi face şi presa datoria, mai ridică ţara asta din mocirla unde ne bălăcim de vreo 20 de ani...