Zlatna

    Când le-am spus alor mei că plec la Zlatna au cam râs de mine. Nici eu nu eram tocmai sigur de decizie, dar vroiam prea mult să scap din oraş ca să refuz o ofertă. Şi m-am dus. Acum ştiu că nicio ezitare nu-şi avea locul.  

    Am pus cortul în curtea unei case ţărăneşti cam abandonate, la aproximativ un kilometru de oraşul propriu zis. Lângă, la vreo câteva sute de metri, aveam un izvor, care curgea extrem de încet dar avea o apă extraordinară. Încă mă întreb cum de am fost aşa prost să nu iau măcar 2 litri.  Asta se întâmpla sâmbătă. Atunci nu prea am făcut nimic, doar am stat la poveşti, am mâncat o chesă de mici fără muştar şi ne-am învârtit un pic prin Zlatna, târziu de tot. Centrul oraşului e chiar fain, cu trei biserici, băncuţe şi un bust al lui Avram Iancu. În rest am văzut magazine vechi, o casă de cultură aproape dărâmată şi multe priviri care ne cercetau cu un ochi critic şi parcă nu tocmai prietenos. Am făcut cunoştinţă cu nişte oameni faini de la Asociaţia de turism şi ecologie Trascău, le-am văzut sediul, platforma de antrenament şi galeria de trofee. Au vreo două dulapuri pline, sunt toţi tineri şi-şi iau munca foarte în serios. Pe drumul de întoarcere a început ploaia. întâi mai încet, apoi tot mai tare, până nu a mai putut fi ignorată. Eu am tot sperat că se va opri căci aveam plănuit un drum de 6 ore ziua următoare, pe Dâmbău. N-am avut noroc. A plouat toată noaptea dar surprinzător, n-a trecut prin cort. Ceea ce m-a surprins, pe bune. Cortul meu are vreo patru ani şi atunci l-am luat destul de ieftin. A intrat apă totuşi pe la uşă şi m-a udat tare la picioare. Ştiu că mă tot trezeam să-mi trag picioarele, căci le simţeam reci în sac. Atunci aveam impresia că sunt ud tot. De dimineaţă m-am convins ce şi cum.
    Duminică am umblat mai mult de 6 ore. Gazda ne-a dus undeva sus să vedem oraşul.

Am urcat un deal cu copaci rari, bolnavi, rămăşiţă a uzinei. Mi s-a spus că doar acel deal a mai rămas afectat, în rest s-a mai reparat. Într-adevăr, restul pădurii nu avea nimic. Am coborât pentru scurt timp, doar să mâncăm nişte pere moţeşti. Tatăl gazdei a venit să ne ducă pe alt undeva, într-un traseu mai lung. Şi-am tot umblat. Am văzut păduri întinse, numeroase urme de mistreţ, fâneţe întinse, un adăpost al unui fugar din anii 50 şi un grajd cu o placă interesantă. M-am delectat cu o privelişte fenomenală asupra întregii zone, o zonă cu adevărat superbă şi pe nedrept ignorată de excursionişti, din cauza faimei negative a oraşului. Pe drumul de întoarcere am mâncat cele mai bune prune din viaţa mea.    

   

Ne-am întors frânţi de oboseală şi flămânzi căci sărisem peste masa de prânz. Am încropit rapid un foc şi am mâncat slănină la frigăruie, până s-a întors tatăl gazdei cu carne de mici şi piept de porc. Din care cred am mâncat pentru toată săptămâna. La final, am luat vreo patru pături din casă şi sigur n-am mai suferit de frig în cort. Ziua următoare am revenit acasă. M-am simţit extraordinar şi-mi pare rău că nu am descoperit locul acesta mai devreme. Însă, vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată.