Am încercat astăzi să mă gândesc de cât timp îmi place mie să scriu. Şi chiar nu mai imi amintesc. Ştiu precis când am început să scriu literatură, dar debutul plăcerii este undeva îngropat între alte amintiri. Mare păcat. Când m-am visat scriitor pentru prima oară deja aveam o mulţime de poezii şi mici schiţe încropite. Îmi pare rău acum că nu le mai am. Ar trebui să fie pe undeva prin pivniţă, într-un calculator Pentium 1, cu Windows 95, care habar n-am dacă mai merge. Cel mai probabil, nu. Când l-am coborât în pivnită, in loc luminat şi în loc de odihnă ( loc de verdeaţă sigur nu-i) n-am avut minte să le iau de acolo pe vreo dischetă. Că de stick sau de CD nu prea putea fi vorba. Valoare literară sigur nu aveau, doar aşa, astăzi aş fi vrut să le văd.
Scriitor m-am visat prima oară pe clasa a VI-a. Citisem un tabel cronologic despre Mihail Sadoveanu, la începutul romanului Neamul Şoimăreştilor. Şi nu ştiu cum, sau de ce, am devenit atras de această meserie. Vroiam să devin scriitor. Să scriu, fireşte, romane de aventuri, din care citeam pe atunci cu duiumul. Credeam că doar din astea există şi că alţi scriitori n-au cum să-i întreacă pe Karl May şi Jules Verne. Ei erau favoriţii. Decisiv a fost exemplul unui prieten, fratele celui mai bun prieten al meu, pe care îl vedeam atunci scriind o carte. El cred că era pe clasa a 8-a. Stătea aplecat asupra unui caiet scriind cu creionul. Aia era cartea lui. Era un roman de aventuri marinăreşti, nu cred că despre piraţi, cred mai degrabă că era vorba de ceva naufragiaţi. Pe coperta albă desenase un vapor care se lupta cu furtuna. Omul avea mare talent la desen.
Am început şi eu cu cel mai bun prieten. Mai ţii minte, Titus? Ce vremuri! Am deschis calculatorul meu care funcţiona şi atunci ca o rablă, dar pe care aveam să-l schimb foarte târziu. Titlul era de dinainte fixat: Aventuri pe mări. Scurt şi la obiect. Să ştie oricine despre ce e cartea, ca s-o cumpere, fireşte. Îmi şi vine să râd cum gândeam atunci. Ne gândeam, eu cu Titus, că vom ajunge mari scriitori şi că se vor face filme după opera noastră. Prima pagină a mers foarte bine. Câţiva tâlhari atacau o corabie în Plymouth (eram, normal, cu atlasul de geografie deschis lângă noi). Eroul avea un nume frumos, Robert Bowers, iar corabia se numea Tigrul, după filmele alea cu Sandokan. Ei fireşte, au reuşit să ocupe corabia şi să fugă cu ea înainte ca urmăritorii lor ( erau urmăriţi, evident, dar nici atunci, nici acum, nu ştiam de cine. Erau urmăriţi şi gata) să-i ajungă. Ajunşi la debarcader, au fost spulberaţi de tunurile numeroase şi puternice ale Tigrului. Gata, se încheia primul capitol. Avea, cred, o pagină jumate de word. Ce ziceţi, nu era destul? Oricum, am continuat să-l descriem pe Bowers ca un spadasin neîntrecut, i-am descris şi cabina, plină de hărţi, lucru care am scris că îi făcea plăcere, căci Robert al nostru era pasionat de geografie. Cartea mea şi a lui Titus se încheie după un duel pe punte între Bowers şi încă un matelot, habar n-am cum l-am mai numit şi pe acela, pentru postul de căpitan al corabiei. Şi eroul nostru a învins înfingându-i inamicului pumnalul în piept. Restul trebuiau să fie aventuri neîntrerupte, lupte grele pe mări, comori, etc. Am renunţat la carte din lipsă de informaţii şi de inspiraţie. Cred că al doilea motiv era cel mai important. Scriam greu, ne exprimam greoi amândoi, având prea puţine lecturi în spate. Iar cunoştinţele despre corăbii lipseau şi ele cu desăvârşire. În romanele lui Jules Verne se făceau sute de manevre cu sute de tipuri de pânze. Marinarii noştri ştiau numai să rotească cârma. Iar căpitanul poruncea doar ,, Toate pânzele sus!”. În plus, cartea asta era o joacă. Noi ne jucam de-a scriitorii la fel cum jucam şi pac-pac pe malul Ampoiului. Nu eram gata să facem asta serios. Am renunţat amândoi cu inima împăcată. Cartea, adică cele vreo 5 pagini de word ale ei, au rămas îngropate în calculatorul unde sunt şi astăzi. De unde probabil nu le mai scoate nimeni.
Totuşi, poate veţi crede că am renunţat definitiv. Nu. Visul era tot acolo, trebuia doar declanşat. Şi micul declanşator a fost un text de Cărtărescu studiat în clasa a VII-a, ,, Florin scrie un roman”. Florin era un copil exact de clasa a 7-a, ca mine atunci, care scria un roman haiducesc. Îi ieşea destul de bine,. Atât de bine încât m-a cuprins şi pe mine febra creaţiei, doar pentru a nu fi inferior băiatului creat de Cărtărescu. Nu m-am gândit atunci că în spatele lui Florin se ascunde creatorul său. Am preferat să ignor acest aspect.
Fireşte, m-am gândit să reiau subiectul cărţii mele. De data asta pe hârtie, eu singur. Doar şi Florin îşi scria romanul într-un caiet, pătat pe alocuri cu dulceaţă. Aveam un caiet din acela cu spirală, unde foile se puteau rupe mai uşor. Numai bine! Am scris cu sârg câteva zile, o dată chiar la lumina lumânării, în timpul unei pene de curent, doar aşa, pentru un surplus de farmec. Şi chiar are. Sau avea, până m-a văzut mama şi m-a certat că-mi stric ochii. Nu citeam ce scriam. Am umplut, parcă, vreo douăzeci de pagini până să încep să citesc ce am scris. Şi aşa am început să tai. Tăieturile se înmulţeau vertiginos, aşa că am început să rup. Iar zgomotul foilor rupte mă întrista teribil, căci ştiam că trebuie transcrise. Mie exact de transcrieri îmi era groază. Şi acum mi-ar fi. Foile de transcris s-au îngrămădit pe undeva pe sub saltea, alături de manuscrisul ciopârţit. Ajunsesem să percep munca la carte ca pe o corvoadă şi asta nu era bine. Nu cred că eram dispus să jerftesc multă muncă pe altarul creaţiei. Prin urmare, am abandonat lucrarea. Nu cu inimă uşoară de data asta. Cuprins de remuşcări am inventat un pretext: nu aveam o hartă maritimă. Până fac rost, nu are rost să mai scriu, că scriu prostii. Nu prea aveam de unde să fac rost, că nici pe net nu găsisem. Pretextul acesta m-a calmat, până la următoarea ,, carte”, de pe clasa a 8-a. Despre care se poate povesti şi altă dată. Acum nu mai am chef, plus că nu ştiu dacă e bine să scriu posturi atât de lungi. Ce să fac dacă nu mă pot abţine :P. Mâine vreau să şi pun aici un text de-al meu, care a luat şi premiu. E o nuvelă destul de lungă, pe care o voi publica în părţi. Lectură plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu